ECONOMIA ȘI VIAȚA Speranțe pentru mai tîrziu

Procesul de aderare a țării noastre la structurile euro-atlantice a pus în mișcare întreaga clasă politică, societatea civilă, cît și o mare parte a opiniei publice românești. După cum se știe, această aderare este condiționată de îndeplinirea unor criterii și condiții impuse de organismele internaționale, cum ar fi: nivelul dezvoltării economice, reducerea birocrației, redimensionarea fiscalității, eliminarea corupției și, implicit, eradicarea economiei subterane, inclusiv munca la negru, consolidarea democrației și a statului de drept, asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populație etc.

Din pozițiile exprimate public de către unii demnitari asupra stărilor de fapt în care se găsește economia, rezultă atitudini diferite, care cel puțin pentru mine constituie suficiente motive de îndoială în ce privește posibilitățile ca România să îndeplinească criteriile pe care le-am enumerat în timpul ce ne desparte de aderarea la Uniunea Europeană. Aceste îndoieli, care nu sînt doar ale mele, sînt susținute de acele atitudini exprimate de primul-ministru Adrian Năstase, care a lăsat să se înțeleagă faptul că fenomenul corupției nu poate să constituie un motiv de îngrijorare, dar și că unele aspecte izolate legate de corupție se regăsesc în special în zona administrației publice centrale și locale, justiției etc. Dar domnia-sa nu a avansat o poziție mai clară în legătură cu corupția din zona economiei, proliferată de economia subterană, evaziunea fiscală, contrabanda cu unele produse, în special cu petrol, alcool, cafea, țigări, stări negative care au ajuns la proporții îngrijorătoare.

Un alt fenomen asupra căruia primul-ministru are un punct de vedere diferit față de situația reală în care ne aflăm este starea de sărăcie și umilință în care trăiesc peste două-treimi din populația țării.

O poziție mai responsabilă asupra acestor fenomene se regăsește în intervențiile din ultimele luni ale președintelui Ion Iliescu, dar și în cele ale unor reprezentanți ai partidelor din opoziție, cu privire la starea economico-socială a țării, fără însă ca acestea să-și asume responsabilitățile și criticile de rigoare pentru neîmplinirile din perioadele în care s-au aflat la guvernare.

Promovarea pachetului de legi care să combată corupția din România încă mai urmează procesul sinuos specific modului de a lucra al Parlamentului, Guvernului și Președinției. În ce mă privește, consider că nici prin acest pachet nu se va reuși o eradicare majoră a corupției, a stărilor negative, în general, din societatea românească. Încerc chiar sentimentul că actuala Putere nici nu prea ar dori așa ceva!

Acordarea calificativului de „economie de piață funcțională” de către Guvernul SUA are, după părerea mea, mai mult un suport politic izvorît din interese binecunoscute și pentru noi, contribuabilii de rînd. Acest calificativ mă duce cu gîndul la un alt moment similar, anterior lui 1989, cînd țării noastre i s-a acordat, tot de către un guvern american, „clauza națiunii celei mai favorizate”. Și atunci, ca și acum, avantajele pentru statul român se aseamănă, existînd doar mici excepții, dar interesul și cîștigul rămîn cam aceleași.

O altă suspiciune care persistă este în legătură cu acordarea calificativului de economie de piață funcțională. Ea pornește de la faptul că Guvernul SUA cunoaște o serie de stări negative cu care se confruntă țara noastră la ora actuală. Dintre acestea nu pot fi trecute cu vederea: nivelul redus de valorificare a potențialului material, financiar și uman de care dispunem, situație care plasează România pe locurile codașe din lista țărilor care doresc să adere la structurile Uniunii Europene, și care au un produs intern brut de sub 2 000 de dolari pe locuitor la nivelul anului trecut; perpetuarea economiei subterane, care se înregistrează cu o pondere de circa 30 – 40 la sută din p.i.b., segment economic care nu este purtător de obligații fiscale și care alimentează corupția generalizată în toate domeniile de activitate ale societății; acțiunea limitată a concurenței, care ar trebui să reprezinte unul din motoarele forte ale dezvoltării economiei de piață; legile și reglementările din domeniu nu dispun de capacitatea necesară descurajării încă din fașă a eventualilor potențiali care proliferează economia subterană, evaziunea fiscală, activitatea mafiotă etc.; birocrația, ca fenomen generalizat (considerată a fi monoxidul care intoxică procesul dezvoltării economice și sociale), care prin concept, costuri și efecte a devenit o frînă serioasă în procesul dezvoltării; politicile fiscale promovate la nivelul bugetului consolidat al statului, coroborate cu economia subterană și evaziunea fiscală, care reprezintă circa 40 la sută din P.I.B. și care scoate în evidență un fapt alarmanat – acela că nivelul de fiscalitate de la noi reprezintă 55 – 60 la sută, în loc de 30 – 31 la sută, cît susțin reprezentanții finanțelor publice din România; nivelul de trai al populației, cu două-treimi din locuitorii săi care trăiesc la limita sărăciei, măcinați de disperare, și care influențează negativ indicatorii demografici ai țării.

Dezvoltarea economică înregistrată în ultimii trei ani, dar cu efecte minore în redresarea nivelului de trai al populației, constituie premise certe pentru o condamnare a populației la speranțe îndepărtate. O recunoaștere sinceră a stării precare în care se află situația economico-socială, începînd cu vîrfurile Puterii, ar constitui garanția că există dorința politică și executivă pentru a sancționa în mod exemplar fenomenele negative cu care ne confruntăm, trecînd de la vorbe la acțiuni practice și cu efectul dorit. (econ. Pavel DARIE)