Ecoul alegerilor americane pe vechiul continent

Alexandru LĂZESCU

Pentru mulți europeni, politicieni sau pur și simplu oameni de pe stradă, cu precădere din partea de vest a continentului, înfrîngerea severă a republicanilor în alegerile de săptămîna trecută din Statele Unite a fost un adevărat prilej de sărbătoare. Pentru cei în cauză președintele George W. Bush și echipa sa de neoconservatori a fost și este un fel de întruchipare a răului absolut. Cu o săptămînă înainte de alegeri, conform unui sondaj de opinie comandat de cotidianul The Guardian, britanicii credeau că George W. Bush e o amenințare mai mare pentru pacea mondială decît dictatorul comunist nord-coreean Kim Jong-Il sau președintele iranian Ahmedinajad, cel care s-a pronunțat în repetate rînduri pentru ștergerea de pe hartă a Israelului. Din acest punct de vedere doar Osama Bin Laden stă ceva mai prost decît liderul american. Așa că nu e de mirare că nu doar în lumea musulmană mass media a salutat cu entuziasm înfrîngerea electorală a șefului Casei Albe.

De altfel, tonul și epitetele la adresa politicii americane întîlnite în multe articole apărute în presa occidentală nu erau foarte diferite de cele utilizate în cea arabă. Același tip de virulență, aceeași tendință de a face America vinovată pentru toate relele planetei și de a rejecta în bloc ideea că lumea s-a schimbat fundamental după atacul terorist de la 11 septembrie 2001, premisa esențială care a stat la baza politicii externe a Statelor Unite de atunci încoace. Nu se sfiesc să o facă chiar unii oficiali de nivel înalt. Comentînd cu satisfacție rezultatele ultimelor alegeri din Statele Unite, comunistul Massimo D’Alema, ministrul de externe al Italiei, declara zilele trecute că „ciclul războaielor preventive, a unilateralismului, s-a încheiat printr-un mare eșec”.

în principiu, promotorii acestui curent larg răspîndit în Europa occidentală, nu doar printre politicienii de stînga ci și în rîndul elitelor intelectuale și a presei care este preponderent dominată de curente de stînga, au grijă să precizeze că nu pun semnul egal între administrația Bush și America în ansamblu. Ceea ce e adevărat doar în mică măsură. Sentimentele anti-americane, nu doar cele anti-Bush, sînt în realitate larg răspîndite în Europa de vest. O propagandă intensă de cîteva decenii cultivată obsesiv la nivelul discursului public a creat automatisme mentale de acum bine întipărite. Derapajele reale sau imaginare ale politicii Statelor Unite sînt masiv amplificate în deplin contrast cu tratamentul aplicat unor țări care se fac cu adevărat vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului sau ale conduitei obișnuite în relațiile internaționale.

într-un comentariu publicat de cotidianul „Le Figaro” la cîteva zile după consemnarea victoriei democraților în Congres și în Senat, autorul, Jacques Sapir, ține chiar să avertizeze că actualul curs al politicii americane nu trebuie nicidecum asociat exclusiv cu administrația Bush și neoconservatorii și că europenii nu au de ce să-si facă „iluzii” că vom asista cu adevărat la o schimbare de direcție semnificativă din acest punct de vedere. „Nu sîntem deloc la adăpost față de o resurgență brutală a mesianismului unilateral american”.
Stînga franceză, dar si cea vest europeană în ansamblu, privește cu dispreț frecventele trimiteri religioase prezente în discursul public din Statele Unite considerîndu-le de prost gust. Acest tip de opinii au prevalat și atunci cînd încercările de a introduce în preambulul de acum defunctei Constituții Europene o trimitere la rădăcinile creștine ale continentului au fost categoric respinse.

Semnatarul comentariului din cotidianul francez, acesta crede că, mai mult ca niciodată, Statele Unite „nu pot fi un model nici pentru acțiunile din interior și nici pentru cele din exterior”. Domnul cu pricina vede doar o singură rază de lumină. Aceea că paralizia probabilă de la Washington, acum – după ce democrații vor prelua controlul celor două camere ale Congresului -, va oferi un spațiu de oportunitate pînă în 2008 pentru a furniza „soluții realiste” crizelor din Orientul Mijlociu și din Afganistan. Cum? Printr-un partenariat strategic cu Rusia, se grăbește el să răspundă. Sigur, unii ar putea să se întrebe de ce europenii nu au reușit să vină pînă acum cu o „soluție realistă” în dosarul nuclear iranian. Ca să fim corecți, ei au fost de fapt umiliți de-a dreptul de regimul fundamentalist de la Teheran sprijinit mai față sau mai discret de China și de Rusia. Kremlinul, „partenerul strategic” pomenit mai sus, care mai nou a refuzat fără prea multe menajamente și cererea liderilor Uniunii Europene de a semna un acord pe termen lung care să garanteze un flux constant de țiței și gaze naturale pentru vecinii de pe vechiul continent, deși declarativ a cerut Iranului să colaboreze cu comunitatea internațională, a avertizat foarte explicit în același timp că va recurge la dreptul său de veto pentru a bloca orice rezoluție mai dură ce ar putea fi adoptată de Consiliul de Securitate al ONU.

Ce e frapant e faptul că tonul unor astfel de comentarii seamănă ca două picături de apă cu cel adoptat de presa de la Teheran. Zilele trecute ziarul iranian „Keyhan” considera rezultatul alegerilor o veste excelentă nu pentru că democrații ar fi mai buni decît republicanii ci pentru că astfel vor apărea tensiuni în sistemul politic de peste ocean. „Atunci cînd americanii nu au probleme acasă creează probleme altor țări, așa că e foarte bine dacă ei se bat unii cu alții pentru o perioadă de timp”. Poate că viziunea lui Dominique Strauss – Kahn nu e chiar atît de utopică pe cît poate să pară unora la primă vedere.ecți, ei au fost de fapt umiliți de-a dreptul de regimul fundament

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!