EDITORIAL Am uitat să fim oameni

Cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o ca ziarist s-a petrecut în urmă cu vreo șase ani. Eram nou în presă, iar hazardul a făcut ca redactorul șef să-mi dea pe mînă un caz despre o fetiță bolnavă. Avea vreo șase ani, o chema Andreea și locuia pe strada Milcov. Avea o tumoră pe creier și trebuia operată la o clinică din Anglia. Disperați, părinții au venit la ziar să ne roage să-i ajutăm să strîngă banii: opt mii de dolari. În doar o săptămînă. Șapte zile am scris doar despre acest caz. Erau apeluri repetate la băcăuani, la oameni. Indiferent de funcții și poziție socială, i-am sensibilizat să dea bani pentru un copil nevinovat. Și au dat. Peste o săptămînă, fetița a plecat în Anglia. Din nefericire, a murit la vreo trei zile după operație. Părinții ne-au vizitat la redacție după înmormîntare, să ne mulțumească pentru ajutor. Erau măcar împăcați cu faptul că încercaseră tot ce era omenește cu putință. Bucuria reușitei mi-a fost înjumătățită, dar am fost măcar mulțumit că oamenii din jurul meu au reacționat la o dramă.

Tot hazardul a făcut ca, la începutul lunii august 2002, să fiu din nou martor, din postura de ziarist, la o altă nenorocire. De altă factură, dar la fel de mare. Apele au inundat localități întregi din județ. Comuna Ghimeș a fost cel mai grav afectată. Am văzut acolo zeci de familii rămase fără acoperiș, fără mîncare. Mame cu copii desculți, flămînzi, care plîngeau pentru că nu mai dormiseră de cîteva nopți. Am scris din nou. Am prezentat băcăuanilor drame pe care le trăiesc alți semeni, aflați la doar o sută de kilometri distanță. Dumitru Balcan, primarul din Ghimeș Făget, a deschis un cont la Trezoreria din Comănești, dar după două luni nu s-a strîns nimic. Nici un leu.

Cînd am aflat că nici un om, măcar un singur om din tot județul ăsta n-a băgat mîna în buzunar să scoată un bănuț pentru niște copii care plîng de foame, nu mi-a venit să cred. Mi-a fugit gîndul imediat la cîte limuzine văd pe stradă în fiecare zi. Cîte doamne bogate, mame la rîndul lor, ies rîzînd de la coafor, se plimbă prin magazine cu valeți care le cară hainele de zeci de milioane pe care și le cumpără. M-am gîndit la valutiștii din oraș care aruncă mii de dolari pe la nunți unor țigani cu pretenții de artiști, doar ca să le cînte o manea. Politicienii mi-au venit și ei în minte. Cei mai mulți învîrt afaceri grase. Au probabil bani cît nu pot cheltui într-o viață. Și nici unul, măcar unul dintre ei, nu a fost în stare să pună un milion de lei în contul pentru sinistrați. Sau, dacă n-aveau încredere că banii ajung la cei în nevoie, să facă un pachet cu alimente și haine, să se urce într-o mașină și să facă fericiți niște copii săraci. Să se ducă ca oricare om, fără să anunțe ziariștii cu o săptămînă înainte, și să facă o faptă de suflet. Sau chiar să-și facă din asta și campanie mascată, dar măcar să ajute niște amărîți. Nu s-a întîmplat așa.

N-au mai sărit în ajutor nici oamenii obișnuiți, care, în primii ani de după revoluție, din puținul pe care-l aveau, dădeau și năpăstuiților. Mi-aduc aminte că și în cazul Andreei, tot acest gen de oameni au sărit primii. Nu bogații. Dramele prezentate îi sensibilizau. Acum, nici cei de rînd nu mai fac gesturi caritabile. Unora probabil nu le mai ajung banii pentru ei, alții s-au plictisit să tot suplinească statul. Rîndurile săracilor s-au îngroșat periculos de mult, iar oamenii au ajuns să se obișnuiască cu asta.

Că nimeni pînă acum nu i-a mai luat în seamă pe sinistrații de pe Valea Muntelui demonstrează că am uitat să fim oameni. Dacă nici un copil care cere de mîncare nu mai mișcă, e grav. Dacă te uiți la copilul tău că are de toate și nu te doare cînd vezi un altul care n-are un colț de pîine, e semn că omenia a murit. Poate e cel mai rău lucru care ni se putea întîmpla. Ne-am pierdut undeva pe drum. Degeaba ne înghesuim duminica la biserică și ascultăm interminabile slujbe. Creștinismul înseamnă să-ți iubești aproapele, chiar și atunci cînd trăiești în capitalism. (Eduard ADAM)