EDUARD ADAM
În ziua în care am simțit că nu mai pot face presă așa cum doresc am decis să plec de la „Monitorul de Bacău”. Însă imediat m-am gîndit cu regret la echipa redacțională pe care o lăsam în urmă. O mînă de oameni, cu care de ani de zile am împărțit și binele și răul. Colegi care, departe de studii sau funcții, au avut un mare merit: au fost oameni.
Trebuia însă să pun în balanță două lucruri: să rămîn la „Monitorul” de dragul colegilor din redacție și să mă fac că muncesc, ori să plec și să mulțumesc în gînd că am avut șansa să-i cunosc și să lucrez cu ei. Cu multă muncă și cu un calculator bun, credeam eu că pot să fac ceea ce făcusem ani de zile: presă adevărată. Așa că am optat pentru cea de a doua variantă, însă nu mi-a trebuit mult să înțeleg că m-am înșelat. NU, n-am vrut să spun că ar fi trebuit să rămîn la „Monitorul”. Nici vorbă. Am priceput însă atunci, mai mult ca niciodată, cît de mult contează echipa. Și că fără acei oameni nimic nu are valoare.
Apucasem însă să-mi dau demisia, iar drumul era fără întoarcere. Au început să-mi lipsească ședințele de redacție, în timpul cărora mă consultam cu ceilalți colegi referitor la subiectele pe care urma să le scriu. Mi-au lipsit în acele zile pînă și glumele făcute dimineața la ședință și telefoanele care sunau fără oprire, lucru care, înainte, mă enerva la culme.
Sentimentul că s-au îndepărat de visul lor, acela de a prezenta cititorilor adevărul, l-au avut însă și colegii mei, așa că echipa de la „Monitorul” a demisionat. S-a întîmplat minunea și a început o nouă cursă: înființarea unui nou cotidian. Ziarul de Bacău. Timpul era scurt, însă exista voința. Și, peste toate, un lucru și mai important: echipa. E greu de spus în cîteva cuvinte ce a urmat. O muncă pe care doi sau trei indivizi, indiferent cît de bine intenționați și pregătiți ar fi fost, n-ar fi izbutit să o ducă la bun sfîrșit. Cu fiecare oră mai apărea ceva ce trebuia rezolvat. Sarcinile erau tot mai des împărțite, fiecare mai avea ceva de făcut în plus. N-am auzit în decurs de o săptămînă pe nici unul dintre colegi plîngîndu-se că nu mai poate, că nu știe unde să se ducă și ce să facă. Era un pariu cu noi care trebuia cîștigat. O idee în care toți am crezut. Ceea ce îmi amintesc acum e că, în acele momente, toți membrii echipei plecau și veneau, iar, la întoarcere, de pe buzele tuturor auzeam un singur răspuns: „s-a rezolvat”. Ne-a prins mai multe zile la rînd miezul nopții în noua redacție, dar toți am fost bucuroși că visul nostru prinde contur. Nici unul dintre noi nu s-a plîns o secundă. Nici că e prea obosit și a doua zi trebuie să o ia de la capăt, nici că familiile îi așteaptă acasă sau că nu mai poate de foame. Am fost din nou o echipă.
Cineva din conducerea administrativă a „Monitorului de Bacău” spunea cu ceva timp în urmă că redactorii nu contează și că un ziar poate fi făcut cu doi oameni și calculatoare performante. Nimic mai fals. E problema aceluia dacă încă mai gîndește așa. Experiența prin care am trecut ne-a demonstrat că nimic nu contează mai mult decît oamenii. Și, dacă ei reușesc să devină o echipă, celelalte lucruri se rezolvă, oricît ar fi de greu.
Lasă un răspuns