Mihai BUZNEA
Un numeros grup de extremiști și iredentiști maghiari din județul Harghita sau veniți din Ungaria s-a dedat din nou la acte de vandalism și de pîngărire a teritoriului românesc, la fosta graniță vremelnică de la Ghimeș – Palanca
În fiecare an, pe 30 iulie, românii ce trăiesc la limita nord-vestică a județului nostru, în localitățile românești Ghimeș și Palanca, sînt ținta fărădelegilor unor scelerați descălecători vremelnici, sosiți aici dintr-o localitate maghiară obscură și omeniți de „frații lor întru aceeași limbă” ungurească din comuna harghiteană Lunca de Jos, cu prea plin de palincă și alte băuturi tari ce le iau mințile, transformîndu-i în brute lipsite de uzul rațiunii. Singura vină a conaționalilor noștri este aceea că vorbesc românește și că s-au așezat aici din veacuri, de unde nici că se mai dau duși. Așa cum și-ar dori vecinii noștri, adînc marcați de nostalgiile Trianonului, fostului imperiu austro-ungar și raptul politic germano-hungaro-sovietic din iunie 1940.
Pentru ea, vina de mai sus, sînt nevoiți să pătimească la nesfîrșit mîna de români de aici, să suporte umilința, amenințarea și bătaia de joc. Hoardele demente și-au făcut din asta suprema plăcere și obrăznicie. Așa cum s-au petrecut și evenimentele din urmă cu puține zile. Batjocură cu repetiție, sub privirile indignate, dar neputincioase ale unor martori întîmplători, ce-și au casele și gospodăriile în zona unde s-a mai scris, și iată că încă se mai scrie, o tristă istorie. Unde erau, cu ce se ocupau reprezentanții autorității legale și apărătorii ordinii publice? Ce miracol de neînțeles se-ntîmplă cu ei, de reușesc să apară la locul acestor degradante și mîrșave fapte abia după ce scena se golește de actorii turbulenți și demenți, care lasă în urma lor probele indubitabile ale intoleranței și iredentismului!? Atitudine deosebit de gravă, întrucît aici nu este vorba doar de tulburarea liniștii și ordinii de către o bandă de indivizi scelerați, ci în primul rînd de ofensă adusă statului român și însemnelor naționale. Așa cum s-a întîmplat și în urmă cu un an, cu doi, cu opt. Și pentru că faptele nu se abat cu nimic de la scenariile prestabilite, am considerat că pentru a le ilustra repetarea într-un ciclu de 365 de zile, cel mai potrivit este să reedităm, integral și mot-a-mot, textul editorialului pe aceeași temă, publicat în ediția din 1 august 2002 a ziarului nostru, sub aceeași semnătură:
Arta Provocării
Sînt tot mai numeroase dovezile care ne conduc spre ideea că în România fiecare venetic de oriunde poate face orice dorește, liber și neoprit de nimeni. În numele democrației și al dreptului de exprimare, dar și sub acoperămîntul acelui falimentar și prost înțeles sentiment al ospitalității românești, care nu de puține ori ne-a făcut deservicii cu consecințe imposibil de cuantificat pe planul istoriei, dar mai ales al demnității naționale.
Începutul acestei săptămîni ne-a reconfirmat că maghiarii, cel puțin o parte dintre ei, continuă să exerseze arta provocării interpretată pe o partitură a naționalismului iredentist și alimentată de frustrarea numită Ardeal. Scenariul, regia, scena și recuzita au fost aceleași ca în anii din urmă la Trecătoarea Ghimeș – Palanca. Poate actorii s-au schimbat, o parte sau cu toții, dar nu asta e important, ci spectacolul în sine, degradant și revoltător. Iată faptele: după ce o noapte întreagă și-au sleit puterile jucînd ceardaș, urlînd ozo szep și golind un tir de pălincă la balul ceangăilor din Lunca de Jos
(știam că, totuși, așezarea cu pricina e o localitate românească, dar cu populație majoritar maghiară, nu ceangăiască), o haită de bețivi turbulenți și fără pic de minte a luat cu asalt fosta graniță româno-maghiară de la limita nord-vestică a județului nostru. Cetățeni maghiari sosiți aici cu mai multe autocare, într-o desfășurare de forțe care i-a lăsat fără replică pe localnici. Au făcut ceea ce mai făcuseră și în urmă cu un an, și acum doi ani, constant din 1995 încoace: cu vopsea roșie și cu litere mari, să se vadă și din avion, au marcat pe șosea însemnul foarte drag lor și binecunoscut nouă: Vama- MAGYARASZAG (vama Ungaria), iar în dreptul fostului pichet grăniceresc, din care mai sînt în picioare scările de acces și cîteva ruine, au scris Vama-Palanca, parcă spre a-i tulbura odihna veșnică eroului ce veghează de sub semeția monumentului dedicat lui Apostol Bologa. După care cohorta de profanatori s-a retras la fel de gălăgios precum veniseră, savurîndu-și ticăloasa faptă în stilul hunic inconfundabil. De fiecare dată cînd se întîmplă astfel de blasfemii ni se spune: să nu blamăm o nație din cauza unor scelerați. De acord, dar nici să ne lăsăm scuipați pe obraz, în fiecare an, după care să mai și spunem, eventual cu fața plină de zîmbet și condescendență: Keszenem szep! Deja sîntem căzuți în ridicol! Nu știu de ce, dar prea seamănă respectiva întîmplare cu un preambul pentru ce va fi de ziua Ungariei. Ni se pregătește ceva?
Tot ce se poate! Pe 26 august 1994 eram prezent la Valea Uzului, sat în moarte clinică, din componența comunei harghitene Szentmartin, fost hotar vremelnic dintre regatul românesc și cel maghiar. Zeci de mașini și căruțe care arborau drapelul maghiar, sute de locuitori din zonă, o fanfară și ansamblul popular de dansuri din Miercurea-Ciuc, veniseră la eveniment: dezvelirea monumentului eroilor maghiari căzuți aici în august-septembrie 1944 și resfințirea cimitirului eroilor. În predica sa, de peste o oră, preotul din Szentmartin a bătut cu ostentație aceeași monedă: pămîntul pe care ei toți îl calcă este sfînt pămînt al patriei-mumă, Ungaria, iar ei, ungurii, trebuie să se întoarcă aici spre a-i da o nouă viață. Sigur, nu el, preotul iredentist din așezarea harghiteană de dincolo de munți e cel ce dă verdicte istorice, dar sămînța neadevărului și provocării fusese aruncată. Ea a încolțit chiar și anul următor, la Ghimeș- Palanca, iar în cei viitori a înflorit prin repetare după scenarii prestabilite.
Aștept, acum, ziua de 26 august a.c. să văd ce va să fie la Valea Uzului, la Ghimeș-Palanca, poate la Cleja și Faraoani sau la Pustiana. Vom fi obligați să asistăm, din nou, la terfelirea demnității de român, fără să schițăm măcar un gest de neacceptare? Fără măcar un protest politic sau diplomatic? Lecțiile de pînă acum ne acuză. Sau vor trece ca și celelalte? Neobservate! Pînă aseară nu am auzit ca evenimentul petrecut luni să fi stîrnit vreo reacție din partea politicienilor din UDMR. Sînt și ei în vacanță, nu?!
A mai trecut, așadar, un an de zile și lipsa de reacție a autorităților române, județene și centrale, față de asemenea manifestări este decența (probabilă, dar fără sens) și prudența de a „nu ne strica” cu vecinii noștri. Poate sînt rațiuni politice, care cetățeanului de rînd îi scapă? Să fim serioși! Tocmai pentru că ne-au prins punctul slab, sinonim cu prostia, își permit acei huligani și provocatori să-și facă nestingheriți mendrele, fără nici o teamă de posibilele consecințe. Sînt și voci, puține, dar sînt, care văd în aceste acte scînteia ce ar putea aprinde un nou conflict etnic de genul celui din martie 1990 de la Tg. Mureș. Posibil, dar de nedorit. Nu cu parul se rezolvă diferendele dintre două nații care, volens-nolens, pretind că au apucat-o pe aceeași cale. Iar prețul înțelegerii, chiar dacă formale, nu trebuie să fie nicicum acceptarea scuipatului și palmei pe obrazul personal, indiferent dacă preceptuil biblic ne îndeamnă să oferim și cealaltă parte a obrazului. Dumnezeu e unul singur și e al tuturor. Biblia, de asemenea. Ca și legitimitatea istorică a românilor, a căror demnitate este întinată și terfelită fără nerușinare de specimene de cea mai joasă speță. Vorba poetului național, adaptată la acest sacrilegiu contemporan: „Niște răi și niște fameni,/ I-e rușine omenirii/ Să vă zică vouă, oameni!”.
Lasă un răspuns