Nicoleta BICHESCU
Un copil de numai patru luni, dintr-un sat al județului Bacău, a murit, ucis de mizerie. Carnea fragedă a lui Gheorghiță a fost mîncată de rîie. Copilul a zăcut subnutrit, timp de cîteva săptămîni. Fără alimente și un tratament adecvat, s-a stins și nici un medicament nu l-a mai putut salva. Gheorghiță a murit la începutul mileniului în care oamenii visează să ajungă pe Marte, în vremuri în care prospețimea descoperirilor din domeniul informaticii se măsoară uneori în zile. Și, în timp ce alții caută leacuri pentru maladii într-adevăr ucigașe, la noi, încă se mai moare de mizerie și indolență.
De fapt, stau și mă întreb: cine l-a ucis, în realitate, pe Gheorghiță? Copilul a venit pe lume și, cel puțin teoretic, medicul lui de familie din satul Poiana Negustorului trebuia să afle că mai are încă un pacient pe listă. Acum o lună, micuțul a mai ajuns o dată la spitalul din Bacău, pe motiv de boală și subnutriție. A fost pus pe picioare și lăsat să plece acasă. Nici un cadru medical nu s-a gîndit că poate ar fi cazul să atenționeze Protecția Copilului că viața bebelușului e în pericol. Reîntors în mizeria de acasă, Gheorghiță nu a putut lupta pentru supraviețuire. Un cinic mi-a spus ieri că, de fapt, copilul provenea dintr-o familie de rromi și că nu a avut cine să se ocupe de el. Așa o fi. Numai că, în fața vieții și a morții, toți sîntem egali. Nimeni nu are dreptul să lase un suflet să se stingă, doar pentru că are culoarea pielii tuciurie. Dacă părinții sînt inconștienți, copiii nu au nici o vină.
Soarta lui Gheorghiță putea fi alta. Dacă medicul de familie ar fi avut curiozitatea să treacă măcar o dată pe la el pe acasă, poate că ar fi înțeles că micuțul se află în pericol. Și poate ar fi anunțat asistentul social, angajat de Protecția Copilului tocmai pentru a rezolva astfel de situații. Dacă medicii pediatri care s-au ocupat de copil acum două luni ar fi tras ei un semnal de alarmă, poate că băiețelul mai trăia. Dacă asistentul social din comună s-ar implica în comunitate, ar fi putut afla din timp despre astfel de cazuri și poate ar fi reușit să le prevină. Pentru că rolul unui asemenea angajat plătit din banii noștri este să protejeze copilul, deci să afle de necazurile lui înainte de producerea inevitabilului. Ne-am obișnuit ca salariații de la Protecția copilului să intervină doar cînd micuții sînt deja abuzați, terorizați sau lăsați în drum. Vindecă, dar aproape niciodată nu previn. Dacă s-ar produce o schimbare de mentalitate și în acest sistem, poate că despre cazuri similare vom avea tot mai rar ocazia să criem.
Cam mulți de „dacă” și de „poate”, care l-ar fi salvat pe Gheorghiță. Nici medicul din sat, nici pediatrul, nici asistentul social nu au mișcat un deget. Nu rîia a mîncat din pielea lui Gheorghiță, ci nepăsarea și nesimțirea celor plătiți din banii noștri. Mentalitatea de slujbaș care merge la serviciu și muncește atît cît cîștigă. Puțin și fără suflet. Cu ochii pe ceas, pentru ca programul să treacă mai repede și o nouă zi să fie bifată în orar. Indolența medicului de familie și a asistentului social au cîntărit mai mult decît cea a mamei.
Ieri, Protecția Copilului a decis să-i ia din familie pe cei doi frați mai mari ai lui Gheorghiță, care au parte de același tratament, și să-i interneze într-un centru sau să îi dea într-o familie de asistenți maternali profesioniști. A trebuit să moară Gheorghiță, pentru ca alte două suflete să fie salvate. Se spune adesea despre noi, ziariștii, că exagerăm și vedem răul la tot pasul. Că lucrurile nu stau chiar așa cum le vedem noi și că, din moment ce răul nu s-a petrecut, de ce trebuie să-l luăm în calcul? Dispariția lui Gheorghiță e poate cel mai bun exemplu că, în România, trebuie să moară un om pentru ca ceva să se schimbe, pentru ca cineva să ia o decizie corectă.
Lasă un răspuns