Ștefan RADU
Una dintre marotele comunismului românesc a fost cea referitoare la eroismul și bunătatea haiducilor care luptau cu cei ce secau vlaga națiunii. Manualele de literatură și istorie erau pline de asemenea exemple ale „luptei de clasă” din evul mediu tîrziu autohton (ba chiar pînă pe la jumătatea secolului XX). După trecerea României sub bocancul bolșevic, luptătorii din codri au devenit tîlhari, dușmani ai poporului, legionari, teroriști numai buni de executat pe stadioane. Nu mică mi-a fost mirarea să constat o revigorare a noțiunii de haiduc, în parametrii actuali ai capitalismului original de pe la noi. După arestarea clanului Cămătarilor – niște bandiți periculoși, dar cu relații în lumea politică, economică și artistică – și încarcerarea acestor infractori, am văzut la TV mutre de cucoane care lăudau bunătatea acestor traficanți, implicarea lor în acordarea de ajutoare către bătrînii din cartier și protecția împotriva altor derbedei care nu îndrăzneau să acționeze pe moșia vestiților tîlhari. Vecinii – beneficiari ai ajutoarelor – nu erau interesați de sursa averilor din care Cămătarii făceau pomeni, convinși fiind că au furat tot de la hoți.
Un prieten bucureștean care nu a mai fost prin Bacău de vreo douăzeci de ani, s-a lăsat convins, în week-end, să ne viziteze urbea. A recunoscut, din primul moment, că orașul este bine gospodărit și că diferă de ceea ce, în mod curent, numim „provincie”. Însă fiind un om bine informat și avînd orgoliul de „capitalist”, a completat comentariul său favorabil cu o concluzie răutăcioasă: „La cît au furat politicienii voștri care conduc România, nu este de mirare că prosperă Bacăul…” Mi-a arătat, apoi, mașinile care umplu parcarea din centru: modele 2004 ale unor mărci celebre și scumpe. Am mers în împrejurimile municipiului și vilele răsărite pe toate dealurile l-au convins și mai mult în susținerea aserțiunii sale. Pentru el – om de afaceri în domeniul industrial – era clar că sume imense, la negru, circulă în această parte de țară și că transferuri de fonduri publice considerabile au alimentat firme cu un profit anormal de mare. „În fiecare județ există cîte un personaj, două bănuite că sînt implicate în fel de fel de malversațiuni; însă voi, băcăuanii, ați dat jumătate din galeria națională a celor care au falimentat statul în propriul lor avantaj!” – a încheiat pledoaria amicul meu. Cu greu l-am convins că există și lucruri corecte, bune. Că există oameni de afaceri importanți care și-au construit firmele pe principii de legalitate fermă, că rata șomajului este sub media pe țară. Pentru el, bucureșteanul sceptic, sătul de lozincile găunoase, acestea sînt excepțiile care confirmă regula. Bacăul, în mintea sa, rămîne un ținut al haiducilor, unde unii fură și alții așteaptă pomana pe care să-și construiască o iluzorie bunăstare.
Neîndurătoare sentință – acceptabilă doar în parte – care induce o perspectivă diferită asupra orașului în care trăim. Uitîndu-mă la cîte familii au ales munca în străinătate, încep să cred că șansele celor care au rămas pe loc sînt ori de a slugări la „haiduci”, ori să-și ia lumea în cap! Va trebui să treacă multă vreme și să fie primenite toate partidele pentru ca eticheta pusă orașului nostru să dispară. Cîtă vreme contribuabilii români vor plăti fel de fel de inginerii financiare clocite în laboratoarele „specialiștilor” băcăuani (avalizări, falimente, miliarde trecute la datoria publică), în țară vom fi priviți cu suspiciune atunci cînd lăudăm realizările de pe plaiurile noastre unde încă mai bîntuie fantoma lui Coroiu, ultimul haiduc judecat și condamnat în tîrgul de pe malul Bistriței.
Lasă un răspuns