Nicoleta BICHESCU
Mi-a spus, în cîteva ore, totul. Despre vecinii mei, despre omul cu mustață, despre femeia cu batic. M-a făcut să înțeleg cît sîntem de rătăciți. Trenul în care m-am urcat mi-a mărturisit, la coborîre, și cel din urmă amănunt: ne merităm soarta și noi sîntem cei care ne auto-condamnăm la sărăcie, lipsuri și mizerie. Aproape și uitasem cum e să mergi cu trenul. Am adorat întotdeauna gara, vocea pițigăiată care ne anunța că „trenul accelarat sosește în stație pe linia unu”, agitația, papornițele, copiii obosiți de zăpăceala din jurul lor, nervii, prima țigară trasă pe culoar, cafeaua cu prețuri astronomice de la vagonul restaurant. Am iubit călătoriile cu trenul chiar și pe vremea în care drumul între Bacău și Iași îl străbăteam cu personalul, în aproape cinci ore sau cînd, pentru a ajunge la Tîrgu Neamț, schimbam două garnituri și o „rată”. Niciodată, însă, nu mi-a fost atît de evident ca acum cît de mult poate povesti un tren despre oamenii unui loc, despre năravurile lor fără leac, despre mentalități și atitudini.
Pentru că mi-am făcut iluzii că pe drum mai pot rezolva o parte dintre probleme, mi-am luat bilet la clasa I. În gară, primul șoc: prețul biletului e astronomic, dar mi-am zis că face, pentru că sigur e mai liber și măcar voi sta comod. În compartiment, mă întîmpină, însă, cinci perechi de ochi. Un domn bea cu nădejde dintr-o sticlă de bere și se uită inert la peisaj. Vecina de alături răspunde la fiecare zece minute la telefonul mobil, pe care îl lasă mai întîi să sune, pentru ca toată lumea să poată percepe melodia. Vorbește cu băieții din sat, plecați în Italia. Unul e mai insistent, și o tot roagă, la fiecare sfert de oră, să o ia și pe prietena lui, deseară, la discotecă, dar mîine să îi spună dacă a fost acolo cu cineva. Conversațiile se poartă cu voce ridicată, iar băiatul de la capătul firului țipă și el suficient de tare încît să poată fi auzit de toți cei din compartiment, chiar dacă el e la Milano. În scurtele clipe de răgaz, domnișoara cu aere de vedetă locală găsește oportun să își facă zgomotos toaleta dentară și să fredoneze ceva ce seamănă a manea.
Rezist eroic, dar pînă la urmă ies pe culoar, să fumez o țigară. „Împart” scrumiera cu un pasager care stă în fața unui geam deschis și, periodic, scuipă vîrtos afară, într-o competiție personală, numai de el înțeleasă. Mă întorc la locul meu și, din neatenție, bricheta îmi scapă sub scaun. Fac imprudența să bag mîna, în încercarea de a o scoate. Fac cunoștință cu un strat gros de coji de semințe. Cînd mă uit mai bine, îmi dau seama că, în spatele scunului zac, cine știe de cînd, două cutii goale de bere. Cedez primului impuls și intru la toaletă să mă spăl pe mîini. Gravă eroare! Înăuntru e un miros „ca pe vremuri”, care demonstrează că toaleta a mai fost spălată „pe vremuri”. Hîrtia igienică e doar o dorință, iar coaja de săpun albastru, tăiat dintr-unul mai mare, e doar o palidă consolare. La țeava ruginită de deasupra chiuvetei oricum nu curge nimic, oricît ai apăsa pe pedala plină de noroi.
Afară e cald, sînt cel puțin 12 grade, soarele pătrunde în compartiment, dar, din spatele scaunului ies valuri fierbinți. Profit de conductorul care intră să ne composteze biletele și îl rog să mai domolească, pe cît posibil, căldura. Îmi promite că se rezolvă, dar mai trece vreo jumătate de oră, pînă să simt efectul. Suficient timp ca aerul cald să îl răpună pe vecinul de compartiment, care începe să sforăie cu triluri, nu înainte, însă, de a-și descălța pantofii, pentru a se simți mai lejer. Nu apucă omul să se odihnească bine, că în compartiment intră un vînzător de pixuri. E urmat de unul de ciocolată, „șase la zece mii, așa le dau în trenul foamei”, anunță șugubăț comersantul, spre indignarea doar a mea, care îmi propun, însă, să nu reacționez. Nu are nici un rost.
În patru ore, mi s-au făcut tot felul de oferte: să iau ace de cusut de la un „surd”, să cumpăr cărți cu Pacepa și Pavel Coruț, să mă răcoresc cu „bere, apă și cafea”, să iau casete cu manele, „patru la 100.000”. Un cerșător mic și murdar încearcă să împresioneze călătorii cu un cîntec pe care l-am mai auzit, acum cîțiva ani, în metrourile bucureștene, în preajma Paștelui, iar un altul își tîrîie beteșugul de la un compartiment la altul. Trucul cu pleoapele întoarse și cele două țigăncușe care merg, una după alta, ca orbul cu însoțitorul, nu mai e o noutate pentru nimeni. Îl crezusem uitat, dar e încă la modă.
Cine crede că exagerez, trebuia să circule cu trenul rapid, pe ruta București – Bacău, la sfîrșitul săptămînii trecute. Așa ar fi putut să înțeleagă că nu ne-am schimbat, că rămînem prost crescuți și nu luăm în seamă dorințele sau preferințele celor din jurul nostru. Orice spațiu comun e destinat bătăii de joc, ne complacem în cloaca mizeriei personale, fizice și morale. Scuipăm și aruncăm coji de semințe pe jos, ne exhibăm suferințele fizice, facem din ele mărfuri demne de compasiune. Sîntem săraci pentru că sîntem puturoși și mojici, pentru că nu ne dorim să trăim altfel. Mi-a venit să mă revolt cînd am auzit de „trenul foamei”, apoi mi-am zis că lucrurile stau, de fapt, chiar așa. Nu sînt de vină guvernanții că ne afundăm în mocirlă. Ei doar profită de incultura, de lipsa de caracter și de prostia noastră. Dacă vreți să vedeți cum arată, de fapt, județele din Moldova, mergeți cu „trenul foamei”. O să vă lămuriți de ce sîntem condamnați. pentru că asta ne dorim.
Lasă un răspuns