EDITORIAL Ne-am deșteptat

Eduard ADAM

În Bacău a fost ieri noapte Revoluție. Am retrăit în fața primăriei din oraș scena balconului din decembrie 89, evident, la scară mai mică. Alte personaje, locație diferită, dar furia celor nemulțumiți la fel de greu de stăvilit. Ca și atunci, și ieri noapte, forțe importante de ordine au fost aduse să-l scape pe liderul hulit din fața oamenilor gata să-l linșeze. Rușinos. A fost cel mai umilitor mod cu putință pentru Dumitru Sechelariu de a-și încheia socotelile cu administrația publică locală din Bacăul pe care, mai deunăzi, îl socotea al lui.

Din toată această poveste, cel mai important lucru mi s-a părut însă solidaritatea băcăuanilor. Faptul că au simțit toți la fel. Că au înțeles să protesteze pentru niște lucruri care nu le-au convenit. Că nu s-au mai temut, că au avut curajul să iasă în stradă, în fața jandarmilor și a polițiștilor, și să ceară socoteală. Pur și simplu nu-mi venea să cred. Consideram mort la noi acel curaj nebun care ne-a adus libertatea cu vreo 15 ani în urmă. Și, sincer, după furia pe care am remarcat-o la acei oameni ieșiți în stradă, sigur nu exagerez dacă spun că e vorba de cuțit ajuns la os. E vorba aici de o nemulțumire care a mocnit ani la rînd și care, acum, a răbufnit.

Furia băcăuanilor care strigau „Ole, ole, ole, ole, Sechelariu nu mai e” sau „Ieși afară și dă piept cu lumea” a fost clar generată de felul în care fostul primar Sechelariu a înțeles să administreze banul public. Mie mi-e greu să cred că lumea s-a supărat pe primar doar pentru că l-a văzut în Jeep sau a auzit că și-a făcut casă luxoasă. Nici vorbă. Lumea s-a simțit însă frustrată cînd a văzut că nu doar primarul, ci toți cei din jurul lui, funcționari cu doar cîteva milioane leafă pe lună, aveau mașini de zeci de mii de euro, că la toți creșteau pest noapte case cu etaj, că toți au prins spații în buricul tîrgului, că totul e al lor. Doar al lor. E greu ca băcăuanii să te mai accepte, cînd peste tot pe unde merg constată că jocurile sînt făcute de o mînă de potentați. E ca aunci cînd ajungi să te simți străin în propria-ți casă și cînd, pe banul tău, dictează altul.

Cel mai mare cîștig poate din toată această revoluție a fost că băcăuanii au înțeles să-și ceară drepturile. Au conștientizat că bugetul local, noțiunea aceea care pare atît de departe de ei, din buzunarul lor se clădește. Că dacă ei vor, schimbarea se produce. Că puterea este în mîna lor și că dacă cei pe care i-au votat le înșeală așteptările, îi pot trimite acasă pur și simplu. Că și un om ca Sechelariu, care părea sus de tot, aproape de neatins, poate să devină un om de rînd în doar zi, dacă oamenii nemulțumiți îl sancționează la urne.

Poate că în acest editorial nu și-ar avea locul vreo remarcă legată de ziariști. Munca lor e grea, iar toți cei care intră în presă știu asta de la început și își asumă acest lucru. Cred însă că schimbarea survenită în orașul considerat fieful PSD se datorează și presei, care de ani buni semnalează nereguli sau bănuieli despre afaceri dubioase ale administrației locale patronate de Sechelariu. Vreau să se înțeleagă foarte clar: jurnaliștii nu se bucură pentru înfrîngerea lui Dumitru Sechelariu. Nu persoana contează, ci ideea. Nu te poate bucura că a pierdut un om, fie el Dumitru Sechelariu sau oricare altul, dar faptul că oamenii au înțeles că ei instalează pe cineva și-l dau jos la fel de repede, că sînt singurii care pot dicta pentru banii pe care îi plătesc la stat, nu poate decît să te umple de satisfacție. Și mă bucur sincer că băcăuanii s-au trezit. Că nu i-au mai lăsat pe unii să hotărască în locul lor.

Am scris frazele de mai sus, însă, recunosc, în minte îmi revin mereu cei peste o mie de oameni care îl chemau în stradă pe Sechelariu. Cum priveau în sus și-i strigau cu ură sub geamul de la primărie să vină să dea piept cu ei. O schimbare de atitudine nesperată de la cetățenii unui oraș în care mai nimeni nu vroia să meargă la vot, fiindcă oricum se știa „că iese tot el”. Ei bine, uite că vremurile se schimbă. E drept, am învățat lecția democrației greu. Trecutul însă, nu mai contează. Important este că am ajuns aici, că am făcut acest pas mare.