Nicoleta BICHESCU
Unii susțin că trăim într-un oraș european. Se laudă cu străzi, lumină și fațade moderne. Mă îndoiesc, însă, că numai asta presupune un oraș european. Turiștii nu sînt atrași în marile capitale ale lumii, sau chiar în localități de mai mici dimensiuni, de ziduri și asfalt. De la Budapesta la Madrid, ceea ce conturează personalitatea unui punct de pe hartă și îl face pe călător să se oprească la o destinație, este dimensiunea culturală a spațiului. Oamenii sînt interesați de muzee, de marile galerii de artă, de case memoriale, de sălile de teatru sau operă, de rămășițe antice, în general, de tot ce poate stîrni trăiri spirituale. Nimeni nu merge la Paris pentru că e un oraș curat, ci pentru că acolo poate vizita muzeul Luvru sau grădinile Tuilleries. Nimeni nu se oprește la Madrid pentru că e lumină noaptea pe străzi, ci pentru că poate intra la Prado sau la galeriile Tiessen Bortemiza, care adăpostesc una dintre cele mai impresionante colecții de artă impresionistă din lume.
În țările care se respectă, fiecare ciob este transformat în piesă de muzeu, o casă în care Napoleon s-a oprit să bea apă a devenit loc de pelerinaj. La noi, păstrînd proporțiile, și puținele repere culurale sînt în ruină. În orașul lui Bacovia, casa lui Bacovia mai are o suflare. Un căltor dornic să o viziteze și nu are un localnic prin preajmă poate trece pe lîngă ea fără să o observe, pierdută între două vile gigantice și de un gust pe care mă abțin să-l comentez. Casa lui Nicu Enea, pictor al curții regale și unul dintre cei mai apreciați artiști interbelici, mai are și ea o suflare. În spate, a fost săpată groapa pentru un bloc, măcinînd și mai mult temelia și așa șubrezită de vreme. Memoria lui Vasile Alecsandri și Ion Luca nu va avea niciodată parte de respectul ce s-ar fi cuvenit. Casele lor au încăput pe mîini particulare, care le transformă în simple locuințe, pentru că edilii Bacăului nu au fost dispuși să le cumpere de la foștii proprietari. Pentru asta n-au fost bani, dar sume uriașe din bugetul local s-au îngropat în stîlpii pentru troleibuzul care nu s-a mai construit niciodată.
Cu riscul că voi stîrni antipatii, nu pot să nu spun că viața culturală dintr-un oraș care se dorește capitala economică a Moldovei e ca și inexistentă. Amatorismul și provinciaalismul, orgoliile ieftine, ies la iveală precum uleiul, în timp ce valorile reale, puține cîte mai sînt, se zbat să supraviețuiască. Filarmonica, cîțiva scriitori și pictori par să mai salveze ceva. Unii dintre ei au parte de un tratament greu de înțeles. Nu mai departe, două pictorițe cunoscute, sînt la un pas să fie scoase în stradă din atelierele în care crează. Cele două artiste, Carmen Poenaru și Cristina Ciobanu, au fost apreciate în lume, din Finlanda pînă în India. Lucrările lor stau în galerii din Europa, Asia, America și Australia sau în colecții particulare ale unor ambasadori și parlamentari europeni. Deși actele demonstrează că este dreptul artiștilor plastici să intre în posesia spațiului de creație, de 14 ani sînt plimbați cu zăhărelul, iar acum se judecă pentru dreptul lor.
Și, în timp ce pentru fotbaliști fițoși și fără prea multe rezultate se găsesc mereu bani de prime și alte mofturi, artiști de marcă își repară singuri atelierele, din banii lor, și apelează la cunoștințe să își pună izolație pe un spațiu care nu este proprietatea lor. Și, cînd lucrurile par să intre într-o oarecare normalitate, își dau seama că oricum au investit degeaba, pentru că sînt în pericol să fie scoși în stradă. Decizia unui judecător le poate transforma într-o clipă liniștea în zbucium, așa cum o decizie firească, pe care primăria și consilierii locali ar fi putut-o lua încă de acum mulți ani, le putea oferi confortul necesar creației. Dacă de bani și recompense nu se poate vorbi, mai marii orașului puteau măcar să nu le tulbure existența dedicată artei.
E greu de imaginat un oraș european fără cultură. E ca un bloc gigant, ridicat fără fundație. Artiștii și operele lor, copiii deștepți și talentați, sportivii cu rezultate sînt singurii ambasadori ai unei comunități. Ei pot vorbi despre noi și despre viața noastră și îi pot determina pe străini să vorbească despre noi și despre orașul în care trăim. Nu știu dacă vreun occidental a auzit cît de curat și luminat e orașul Bacău, dar cu siguranță a auzit de Ovidiu Bălan, Cristina Ciobanu, Carmen Poenaru sau Vlad Dascălu. Dacă nu-i putem ajuta, merită măcar să-i respectăm.
Lasă un răspuns