Eduard ADAM
Recunosc, acum patru ani am făcut o mare greșeală că nu m-am dus să votez. Atunci nu mi-a păsat prea tare. M-a durut, însă, în următorii patru ani. Pentru că de fiecare dată cînd am văzut că sume imense din bugetul local, adică și din impozitul pe amărîta mea de Dacie și pe casa părinților, au mai intrat în buzunarele vreunui potentat, via Primărie, m-am trezit spunînd „cine Dumnezeu i-a votat pe ăștia”. Ei bine, atunci am înțeles de ce nu-i bine să-i las pe alții să hotărască în locul meu. Și nu m-am trezit doar o dată întrebînd același lucru. Semn, deci, că am avut neplăceri cu carul din partea actualilor gospodari ai urbei.
M-au enervat la culme cînd am văzut că pe străduța dinspre blocul meu n-au asfaltat niciodată în ultimii patru ani, decît de curînd, înainte de alegeri. M-a iritat la culme cînd am văzut cîte drumuri a făcut și telefoane a dat tata doar ca să obțină de la primărie cîteva bănci pentru spațiul verde din jurul blocului. Ce să mai zic: că m-au disperat semafoarele puse din metru-n metru și care-mi lasă impresia că cineva a fost mai interesat de o lucrare grasă, decît de fluidizarea traficului?! Că n-am înțeles de ce n-a asfaltat primăria strada din centrul orașului pînă acum, deși a avut timp berechet? S-a trezit însă acum municipalitatea, înainte de votare, să transforme centrul Bacăului în șantier.
Ei bine, revin și spun: nu am fost la vot, așa îmi trebuie. Așa or înțelege unii că se trăiește în Europa și au făcut și ei cum s-au priceput. Au avut banii mei și ai altora pe mînă, au făcut cum au considerat că-i mai bine. Pentru ei, cred, dar iarăși nu mai contează părerea mea. Trebuia să mi-o fi exprimat atunci cînd am avut ocazia.
Am, deci, suficiente motive să merg la vot. Și o să merg să-mi exprim opțiunea, fiindcă am înțeles că se poate schimba ceva în orașul ăsta al betoanelor, lipsit de identitatea și farmecul adevăratelor orașe europene, doar dacă eu și alții ca mine vor ieși din case și nu-și vor mai lăsa soarta în mîinile celor bucuroși că le-a zvîrlit unul cîteva milioane în sictir, ori că au primit mici și bere de ziua nu știu cărui baron.
Înainte să încep să scriu acest editorial, un coleg îmi spunea că nu am luat în calcul o altă variantă care ar putea apărea: să merg la vot, să-mi exprim opțiunea, dar să constat, la final, că voința mea n-a coincis cu a majorității. Ei bine, e un risc pe care mi-l asum. E dreptul fiecăruia să spună ce crede. Așa e democratic! E un gest pe care toți trebuie să-l facem, să punem acolo, în fruntea urbei, un om reprezentativ. Pentru că, pînă la urmă, e vorba despre reprezentativitate: să nu-ți fie rușine cu cel ajuns să te conducă pe tine și orașul în care trăiești.
Lasă un răspuns