Florin POPESCU
Primarul Romeo Stavarache a interzis accesul presei în sediul Primăriei sau la audiențele acordate de edili. Primarul, ca și viceprimarii săi, au dat de înțeles că s-au săturat să fie hărțuiți de o presă ostilă, care le-a speculat cu fanatism gafele comise de la înscăunare și pînă acum.
Relația presă-politicieni a fost și este un subiect delicat, pentru că tusea și junghiul merg braț la braț în viața de zi cu zi. Unii fără alții nu se poate, dar, evident, cele două specii nu pot fi pe aceleași baricade. Deseori, politicienii fac greșeala să considere că ziariștii se reprezintă pe ei, ca persoane, în relația cu autoritățile sau cu oamenii politicii. Greșit. Un ziarist care se reprezintă pe sine nu mai are nimic în comun cu meseria asta și devine la rîndul său un fel de politician: cu tot ce presupune această ocupație, interese, intrigi, luptă pentru putere etc. Nimic mai rău decît un jurnalist ce se implică afectiv sau care încearcă să răzbune o nedreptate închipuită sau chiar reală. Nu mai vorbesc de cei care scriu „cu fierea pe masă”, cum se spune, adică orbiți de furie sau interese materiale personale. Asta, în ceea ce-i privește pe ziariști. Cît despre politicieni, ei greșesc deseori încercînd să transfere răspunderea gafelor personale asupra „ziariștilor răutăcioși” ce reflectă așa cum știu ei că e bine activitatea subiecților.
Pe cine reprezintă, totuși, un ziarist? Simplu, deși sună cam pompos și demagogic. Un jurnalist reprezintă publicul, alegătorii, plătitorii de impozite, taxe, mită, peșcheș ș.a.m.d. Cînd un demnitar ține un jurnalist cu orele să facă anticameră își face singur rău. În afară de cazul forței majore, politicienii care amînă întîlnirea cu presa amînă contactul cu populația. Să dai o informație unui ziarist este o obligație nu numai legală, ci și morală. Pîrlitul ăla de redactor/reporter nu stă de bucurie la ușa demnitarului, ci pentru că activitatea omului cu funcție este de interes public. Ziaristul nu vrea să intre la Stavarache în birou, ci la primar în birou. Sună a oportunism, dar așa trebuie să fie. Și cititorii unei publicații ostile pînă la demență au dreptul să cunoască ce se întîmplă dincolo de zidurile biroului primarului, prefectului, parlamentarului etc.
Chiar dacă ziaristul sau publicația pe care o reprezintă tratează tendențios activitatea celui vizat, publicul nu trebuie privat de informațiile de interes. Ce face primarul în timpul audiențelor, ce solicită oamenii veniți la acesta sînt probleme de interes public. Primarul nu are dreptul să taie fluxul de informații, chiar dacă nu-i convine cum apare în presă. Pînă la urmă, este dreptul publicațiilor să-și stabilească propriile politici editoriale. Dacă o fac bine, le crește tirajul. Dacă nu, intră în vrie. Presa trebuie sancționată de public, nu de politicieni.
Revin acum la Romeo Stavarache. Că e supărat poate că înțeleg, deși nu cred că se aștepta să fie tratat cu mănuși. Mai ales că lipsa de experiență l-a făcut să gafeze. Sancționat pe drept sau pe nedrept în presă, primarul actual nu trebuia să reacționeze încuindu-se de partea cealaltă a ușii Primăriei. Nu așa procedează un om politic. Ziariștii, chiar ostili, trebuie tratați ca reprezentanți ai curiozității legitime a populației. Pentru cei care mint cu nerușinare există mijloace legale și morale de coerciție. Soluția nu este să interzici presei accesul la informații, ci să liberalizezi această activitate. Cînd ești deschis cu ziariștii, hărțuielile, dacă există, încetează de la sine. Pentru că ziarele care mint își fac repede socotelile cu propriii cititori. Nu e treaba politicienilor ce scrie un jurnal sau altul. Sau cum scrie. Oamenii politici ar trebui să-și vadă de treaba lor, de construirea propriilor imagini. Piața și viața cern ce e bine de ce e rău. S-a văzut la alegeri. Băcăuanii s-au săturat de cultul personalității și au lovit. N-au avut nevoie să fie dăscăliți cum și cînd să schimbe primarul. De aceea, și politicienii, și ziariștii, trebuie să se bazeze pe bunul simț al cetățeanului. Și să se teamă de reacția acestuia la lipsa de bun simț și măsură. Pentru că publicul chiar lovește acolo unde te doare.
Lasă un răspuns