Ovidiu PAULIUC
Prietena de fotbalist de ultimă generație, mai ales dacă are freza geluită, tatuaj și cercel în ureche, pare croită după un tipar specific filmelor de după 12 noaptea: sîni mari, blondă, picioare lungi, decoltată și, în rest, foarte iubitoare. De aur și mașini, mai ales. Dacă motorul mașinii sau al prietenului fotbalist s-a gripat cumva, nici o pagubă. Se găsește imediat altul căruia să îi încălzească, tandru, portmoneul sau bancheta mașinii. Prietena de fotbalist, transparentă și generoasă, pare ea însăși motorul acestei industrii care este fotbalul și care de multă vreme, cel puțin la noi, pare doar o afacere a unor barbugii sau mîncători de semințe, îmbogățiți pe la poker sau prin sălile de jocuri mecanice.
Duminică seara, două autoproclamate forțe fotbalistice bucureștene s-au încleștat, cu mare vîlvă. La mijloc s-au aflat banii mulți și interesele patronilor, orgoliile lor, dar și ale galeriilor, care-și pasează frecvent cuvîntul care începe cu „m”, dar și orgoliile fotbaliștilor, mai ales ale celor pe care prietenele lor blonde îi urmăresc cu interes din tribuna vipurilor, doar-doar mai scapă Gigi vreo primă de cîteva zeci de milioane de lei pentru două-trei șuturi în minge și cîteva farduri de firmă.
Concomitent cu marele derbi, televizat pe cel mai important canal de televiziune ca acoperire națională, pe un alt canal, mult mai restrîns ca posibilitate de vizionare, se derula principala atracție a iubitorilor de sport, care, din păcate, apare doar o dată la patru ani.
Evident, este vorba despre Olimpiadă. Nu cred să fi existat amator de sport, mai ales de fotbal, care să nu fi butonat telecomanda, cînd la derbiul dintre prietenii blondelor, cînd la eroii noștri de la Atena. Ce diferență! Cît de mizer a părut fotbalul nostru intern! De la galerii și pînă la protagoniști, cu tot cu mașinile lor de ultimă generație, cîștigate după numai un an și chiar mai puțin de așa-zisă muncă, adică balans între teren, sînii mari ai prietenelor și petrecerile nocturne înecate în etichete de cinci stele și tutun.
Păcat că Bacăul a pierdut duminică seara la fotbal, fiindcă erau speranțe că se schimbase ceva, dar pe cînd „tăvălugul FCM” se poticnea acolo unde suspiciunile de blat umblă precum peștele prin baltă, zvîrluga de Monica Roșu, băcăuanca de care concitadinii ei aud rar și uită repede, culegea, triumfător, laurii unei munci de ani de zile. Au fost cîteva zile de glorie pentru Monica Roșu, pentru Angela Alupei, pentru toți olimpicii noștri de la sporturi care nu prezintă nici un interes pentru blondele transparente și generoase. Mai mult decît atît, duminică a fost o zi în care românii de la Atena au cucerit de șase ori laurii olimpici și răsplata bănească mai mult decît cuvenită după patru ani de muncă, în timp ce românii care și-au pasat cuvîntul cu „m” pe stadionul Dinamo au mai cîștigat admirația cîtorva blonde și paraii de rigoare.
Păcat că mai sînt atît de puține zile din Olimpiadă, fiindcă sportivii noștri ne-au adus atîta bucurie, iar peste ei și munca lor, uneori sisifică, se va așterne din nou uitarea. Oricum, Bacăul a pierdut duminică seara la fotbal, dar a cîștigat infinit mai mult, datorită a două fete de aur, Angela Tamaș Alupei și Monica Roșu, pentru care palmele bătătorite de muncă reprezintă, oricum și oricînd, medaliile de aur.
Lasă un răspuns