Ștefan RADU
Din păcate, scepticismul pe care l-am exprimat întotdeauna în ceea ce privește modul în care s-a organizat intervenția militară din Iraq se confirmă cu fiecare zi însîngerată consemnată în jurnalele internaționale de știri. Creșterea frecvenței atentatelor și multiplicarea exponențială a zonelor răzvrătite împotriva trupelor străine pun în discuție strategia de ansamblu a coaliției. Continuarea nimicitorului război de gherilă dezlănțuit de naționaliștii musulmani și transferarea responsabilității dezastrului doar către organizațiile lui Bin Laden nu cred că reprezintă soluții eficiente pentru Orientul Mijlociu. De altfel, Statele Unite doar dintr-o exagerată mîndrie nu recunoaște că a făcut greșeli majore în această campanie. Ultimele două săptămîni arată că se duce o intensă activitate diplomatică pentru internaționalizarea conflictului și pentru implicarea Națiunilor Unite în rezolvarea crizei. Jack Strow, ministrul de externe al Marii Britanii, susține că o nouă rezoluție ONU referitoare la Iraq va fi adoptată în prima parte a lunii mai. Mă îndoiesc. Rusia și China nu și-au schimbat în mod esențial poziția adoptată anul trecut și – în aceste condiții – votul final poate să producă mari surprize americanilor. De altfel, Koffi Anan exclude, deocamdată, trimiterea de forțe ONU în sprijinul coaliției, ceea ce pune mari probleme autorităților de la Washinghton. În plus, republicanii resimt electoral eșecul campaniei în Iraq, în statistici, credibilitatea lor scăzînd vertiginos. Pentru a mai salva ceva din imaginea de altădată, Pentagonul, discret, aplică o politică de reducere a efectivelor militare proprii prin înlocuirea lor cu angajați ai unor firme particulare de pază, un fel de mercenari recrutați din țările sărace. Aceștia prezintă două avantaje majore: sînt mai ieftini decît un soldat activ și – mult mai important din punct de vedere politic – moartea lor nu crează emoție în rîndul publicului: au riscat pentru bani și e problema lor și a angajatorilor dacă au fost împușcați în ambuscade.
Coaliția anti-Saddam s-a născut dintr-o totală încredere în puterea militară a Statelor Unite. Tările mici, dornice să cîștige favorurile yankeilor, s-au grăbit să-și trimită trupele în pustiurile asiatice. Nici americanii, în primă fază, nu au pus mare bază pe asemenea aliați: ei erau necesari ca număr pentru a arăta lumii că intervenția armată împotriva Iraqului este susținută de zeci de state. Că decizia s-a luat în grabă, fără o atentă analiză a evoluțiilor previzibile, se demonstrează acum: a fost de-ajuns atentatul de la Madrid și iată că Spania a decis retragerea militarilor săi. Efectul de domino aproape că nu poate fi stăpînit. Țările Americii Latine, cu excepția Salvadorului, au anunțat retragerea totală din conflict. Polonia, chiar dacă rămîne pe poziții, cere explicații americanilor și consideră că situația actuală este extrem de critică. În acest context, nouă, românilor, ni se pregătește o solicitare de suplimentare a numărului de militari prezenți în Golf. Guvernul de la București este gata să accepte orice ar cere „fratele mai mare”. Matematic, asta înseamnă o probabilitate ridicată de a consemna victime printre românii trimiși la război. Numai Dumnezeu îi poate apăra de pericolele inerente. Deocamdată, România nu a înregistrat pierderi majore poate și pentru că trupele ei acționează într-o zonă mai stabilă. Viitorul, însă, ne va aduce în fața unei întrebări esențiale: mergem pînă la capăt? Onoarea ne obligă să fim corecți cu aliații noștri. În plus, avem deja experiența „întoarcerii armelor”, în urmă cu 60 de ani, moment încă discutabil în istoria noastră…
Lasă un răspuns