Eroi au fost

Timp de foc și virtute ostășească

Se împlinesc, în curînd, nouă decenii de la neuitatele evenimente eroice din august 1916, timp de foc și virtute, cînd după mai bine de doi ani de neutralitate România s-a alăturat Antantei și a început operațiunile militare pentru a realipi la patria-mumă pămîntul veșnic al ei, dar vremelnic aflat sub stăpîniri străine.
Județul nostru, cel mai bogat în mărturii de jertfă, glorie și onoare militară dovedite pe cîmpurile de luptă românești – căci Oituzul este unul din vîrfurile triunghiului vitejiei noastre – s-a eternizat cu o mare densitate de opere comemorative de război care își rostesc din nou mesajul pentru vrednică cinstire. Din întreaga populație de atunci a țării, de circa opt milioane de locuitori, pierderile de combatanți au fost de 12 la sută, adică de peste 800.000 de morți, răniți și dispăruți, iar în spatele frontului a contribuit întreaga suflare românească, de la copila Măriuca Zaharia pînă la bătrînul Elisei Ursac pentru dobîndirea victoriei asupra dușmanului invadator. în memoria celor care au luptat „pentru neam și țara lor” s-au înălțat, spre veșnică recunoștință și pioasă aducere-aminte, în pofida dificultăților de tot felul, pe care de altfel le știm, peste 5.200 de insemne amintitoare de sacrificiu și jertfă, unele dintre ele fiind de primă mărime, precum Mormîntul ostașului necunoscut, Crucea de pe Caraiman, Arcul de Triumf.
Pentru minunea săvîrșită de cei care își dorm somnul etern în pămînt românesc, pe meleaguri străine ori pe funduri de ape, din dorința de a ne lăsa o țară întregită și un obraz curat, cu numele de România, noi nu avem o datorie mai mare decît aceea de a păstra rodul de simțire și de faptă glorioasă pentru cei care ne urmează, iar la zile importante să arătăm tuturor că nu s-a așternut uitarea peste izbînda și sacrificiul lor.

Clipa astrală a sacrificiului

Așezarea care a cunoscut prima încleștare cu inamicul a fost Poiana Sărată. Grupul de armate „Oituz” a intrat în luptă la numai două ore după miezul nopții de 14/15 august (stil vechi). Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” și-a dat prima jertfă: locotenentul Nicolae Macarie, cel dintîi erou rănit și mort, lovit în piept de trei gloanțe inamice. Lîngă pridvorul bisericii „Eroii Neamului” din localitate eroul își doarme somnul de veci, monument fiindu-i o piatră fostă bornă de hotar nedrept prin veacuri; cimitirul de onoare al eroilor din Poiana Sărată, groapă comună pentru osemintele a 1.900 de combatanți căzuți în încleștarea cu inamicul ocupant de pămînturi străine, ne vorbește despre dramatismul luptelor de atunci, de clipa astrală a României și de datoria pe care o au cei care „din mila Sfîntului/ fac umbră Pămîntului” – venerarea faptelor de bravură prin ținerea mereu aprinsă a candelei recunoștinței pentru făuritorii și apărătorii de neam, limbă și credință strămoșească.

O mare izbîndă!

în orașul adolescenței mele, Tg. Ocna, am cunoscut un OM: Nicolase Costin. S-a născut la Iași în anul 1915, a îmbrățișat cariera armelor făcînd studii militare la Cernăuți, București și Timișoara. A trecut Prutul în vara anului 1941, pe parcursul a trei ani de zile luînd parte la zece lupte importante, între care și ca voluntar într-un detașament de sacrificiu. A luptat, apoi, și în Vest, timp de un an. S-a întors în țară venind de la Praga într-un marș de peste 1 600 de kilometri, dar nu oricum, ci cu tricolorul românesc desfășurat la vedere pe afeturile a două tunuri cuplate și tractate.
S-a stabilit în Tg. Ocna în toamna anului 1945. A văzut Monumentul Eroilor de pe Măgura – situat la cota 504 – și starea deplorabilă în care se afla după trecerea „armatei eliberatoare”. A simțit cum i se sfîșie inima, totul fiind devastare, vandalism și ofensă la adresa eroilor ale căror fapte de arme sînt glorificate aici.
Despre o restaurare nu putea fi vorba, nici ca vremuri și nici ca oameni în posturi de răspundere, care să se implice în restaurarea monumentului și reintroducerea lui în circuitul național.
Au urmat două decenii de așteptări, căutări și încercări, dar nimeni nu dădea curs demersurilor lui la autorități, pînă cînd, muncind în domeniul construcțiilor, ca șef de lot, apelînd în mod repetat pe la tot felul de autorități, a înjghebat un grup de inițiativă. Aceasta se întîmpla în anii 1972-1974, iar membrii săi erau animați de gîndul la Marii neuitați, printre care se afla și tatăl inițiatorului, luptător pe frontul de la Mărășești. Au urmat dificultăți greu de surmontat, legate mai ales de transportul tehnologic de materiale pe un drum în pantă, lucrul pe schele înalte de 25 de metri, turnări de betoane, tencuieli și finisaje, îmbinări sudate realizate inclusiv pe timpul iernii. Dar Monumentul de pe Măgura a fost restaurat! Aceasta era marea izbîndă!
Dotarea cu exponate a însemnat o altă odisee. Apoi, sfințirea în secret, într-o noapte și, în sfîrșit, solemnitatea inaugurării la 9 Mai 1974. Au fost, toate, momente înălțătoare onorate de prezența unor importante personalități, între care generalul Marcel Olteanu, fostul locotenent care în vara de foc a lui august 1917 se distinsese în luptele de la Cireșoaia.
Revenirea monumentului-muzeu în circuitul turistic și armonizarea programului acestuia cu cel al mănăstirii Măgura-Ocnei, ctitorită de părintele arhimandrit Epifanie Bulancea pe locul celei distruse de comuniști în anul 1964, au născut o îmbinare fericită ce face din actualul monument o construcție plină de viață, cu un puternic mesaj patriotic și educativ. (Va urma). (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!