Eroi au fost!

Don’ Căpitan Lupașcu

Din Oltenița, căpitanul Gheorghe Lupașcu privește la minunata Dunăre. E 4 mai 1877, o zi de adevărată primăvară. Gîndurile i se duc, parcă, odată cu valurile bătrînului fluviu, cînd:
– Don’ căpitan! Don’ căpitan! Vine!, strigă un soldat încremenind în poziție de drepți.
– Cine? Ce?
– Am zărit înaintînd un monitor turcesc. Cred că a scăpat de navele noastre de război „România” și „Ștefan cel Mare”, s-a strecurat printre canoniera „Fulgerul” și șalupa „Rîndunica”, îndreptîndu-se spre pozițiile turcești.
– Bravo, băiete! Dacă este așa să-l așteptăm cum se cuvine. Pregătiți tunurile!
într-adevăr, vasul turcesc înaintează cu toată puterea motoarelor. Cu ochii pe el stă căpitan Gheorghe Lupașcu. Bateria 3 din Regimentul 3 artilerie, pe care o comandă, este pregătită:
– Foc! ordonă el.
Țevile tunurilor scuipă foc ucigător. Turcii răspund și ei cu tunurile de la bord. Deodată, din rîndul bravilor tunari români izbucnesc urale. Obuzele lor lovesc năprasnic monitorul turcesc. Acesta mai trage o salvă către malul românesc, apoi, ca un animal rănit se întoarce și o ia la fugă.
Soldații Bateriei 3 se îmbrățișează fericiți, aruncîndu-și în aer, de bucurie, cușmele:
– L-am fugărit pe nemernic, don’ căpitan!, ziseră ei. Cred că avea muniție pentru redutele osmanlîilor! Le-am stricat treaba…
– Bravo, băieți! Am început bine lupta cu turcii. Ne așteaptă, însă, altele și mai grele. Am încredere în voi!
Căpitanul Gheorghe Lupașcu este decorat „pentru fapte meritorii de curaj și devotament săvîrșite cu ocazia bombardării de la Oltenița” cu prestigioasa și rîvnita „Virtute Militară” de aur. Avea dreptate căpitanul Lupașcu. Luptele cele grele abia acum veneau. După trecerea Dunării (23-25 iulie), bateria sa ajunge în fața redutei „Grivița 1”. Se duc lupte grele, un adevărat infern. Trupele noastre trebuiau sprijinite cu focul bateriilor. Era nevoie de o eficiență maximă. Căpitanul Lupașcu își rotește privirea. Ochiul său experimentat observă, la numai 900 de metri, o movilă. „E un loc strategic nemaipomenit!” își zice.
Dă ordin ca exact în acel loc să fie amplasată bateria de tunuri. De aici tunurile românești împroșcară poziția dușmană. „Movila, scriau documentele vremii, devine ținta artileriei și a infanteriei turcești. Dar Lupașcu își ține, cu toate pierderile în persoane și material ce le suferi bateria sa, unitatea pe loc și, în consecință, în acțiune…” Prin aceasta, căpitanul Lupașcu și bateria sa au contribuit la victoriile din 27 și 30 august. Cu acest prilej căpitanul Lupașcu este decorat cu „Steaua României” în grad de cavaler și cu ordinul rus „Sf.Ana”, iar bateria va fi numită de întreaga trupă cu numele de „Bateria de la Movila”.
De la Grivița, formidabila „Bateria de la Movila” participă cu același eroism pe frontul Vidinului, la asediul Belogradgikului. Faptele lui și ale vrednicilor tunari nu scapă observației colonelului Grigore Canilli, care va scrie: „Bateria Lupașcu își menține cu toată demnitatea onoarea ce i s-a făcut de a i se aduce la cunoștința armatei purtarea dinaintea Griviței. N-am decît să mă felicit că am avut sub ordinele mele această baterie, în care comandantul ei, căpitan Lupașcu (…) a dat dovezi de care poate fi mîndru orice ofițer de artilerie atît prin inteligență, direcțiunea tirului, cît și prin zelul, activitatea și devotamentul la serviciu…”
Războiul s-a încheiat. La 28 februarie 1878, Divizia 2 infanterie avînd în frunte celebra „Baterie de la Movila” intră în Craiova. Oltenii îi primesc „cu mare entuziasm, precum se cuvenea ostașilor care prin truda, abnegația și sîngele lor pecetluiseră actul de proclamare a neatîrnării”. Căpitanul Lupașcu, însă, era nerăbdător să ajungă la Bacău. De ce? Aici văzuse lumina zilei, la 10 martie 1843, aici învățase primele buchii, aici auzise despre Mircea, Ștefan, Mihai, voievozii cu dragoste de glia strămoșească, fapt care-l va face să urmeze Școala militară de ofițeri din București, urcînd rapid, datorită calităților sale, pînă la gradul de căpitan la 1 ianuarie 1875.
Băcăuanii îl vor primi ca „odinioară eroii din Eladă”. Pe pieptul său, alături de celelalte decorații, străluceau acum și „Trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”.
în 1915, bravul colonel Gheorghe Lupașcu va publica cartea, „Amintiri din războiul independenței, 1877-1878”, și „o lucrare memorialistică sobră și obiectivă”.
1936, București, într-o zi de primăvară, bătrînul colonel Gheorghe Lupașcu păru că aude chemarea goarnei, bubuiturile tunurilor, uralele soldaților din nemuritoarea „baterie de la Movila”.
âși va da ultima suflare cu sentimentul datoriei față de țară împlinit.
Eugen ȘENDREA el.
Țevile tunurilor scuipă foc ucigător. Turcii răspund și ei

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!