Eugen Ionescu, captiv între două mari iubiri

Este o figură în lumea culturală băcăuană. Poate chiar un unicat în universul artistic românesc: păpușar apreciat, foarte probabil să devină în curînd membru UNITER, și artist plastic, membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Jovial, mereu cu zîmbetul pe buze, destins și distins, modest, pus pe șotii și… bărbos. „Cînd am venit în teatru, la animație, în 1985, angajat de Calistrat Costin, mi s-a spus: «Nu pot fi doi bărboși în teatru». Ulterior, el a plecat la revista Ateneu, dar nu pentru multă vreme”, și-a amintit eroul nostru. Al cărui nume este identic cu cel al marelui dramaturg român care a trăit în Franța, pînă la începutul anilor ’90: tot Eugen Ionescu. Unii fac uz și tam-tam de numele lor, însă băcăuanul nu se laudă cu acesta. Recunoaște că în mintea părinților n-a existat o legătură cu celebrul dramaturg francez. „Mi-a fost rușine cu numele. Eugen Ionescu era cine era, adică o personalitate, iar eu sînt un anonim. Maică-mea a vrut să fiu un geniu, dar cînd a văzut ce-a ieșit mi-a spus «Genu». A scos i-ul. Și așa mi-a rămas numele. Multă vreme, cei apropiați mi-au spus Genu. Mă obișnuisem. Nu cred că mama știa de Eugen Ionescu, dramaturgul, cînd m-am născut eu”, ne-a explicat, cu zîmbetul pe buze, artistul.

Trimis cu forța și la teatru, și la pictură

Una peste alta, Eugen Ionescu este unul dintre puținii care iubesc cu aceeași intensitate arta păpușilor și arta de a da formă și culoare metalului. Nu de un an, doi, ci de o viață. Este legat cu toată ființa sa de păpuși și de artele plastice. Amîndouă pasiunile au început din copilărie, pe vremea cînd părinții se temeau ca odoarele lor să nu devină golani. „Am crescut la casă, în apropierea Teatrului de Animație. Era o zonă cu o mulțime de golani. Mama mă trimitea la Casa Pionierului, pentru a frecventa și un cerc de teatru, și unul de arte plastice. Mă duceam la amîndouă, ca să nu am vreme de derbedei, ci să am timpul ocupat”, ne-a povestit el. Astfel a urmat ambele direcții artistice cu seriozitate și pasiune. „Cu păpușile am avut contact la 13 ani. Eram la cercul de teatru, coordonat de doamna Isăcescu. De la ea am aflat că se înființase și o secție de teatru de păpuși. într-o zi ne-a spus: mergem la teatru de păpuși să vedem cum se fac păpușile! Asta se întîmpla prin 1960. âmi amintesc că era o zi ploioasă și m-am rugat de mama să mă lase. Era chiar lîngă casa noastră. M-am dus și am fost singurul elev. Atunci a apărut și un redactor de la «Steagul Roșu», care mi-a pus cîteva întrebări, printre care și ce vreau să mă fac cînd voi fi mare. Eu i-am răspuns că doctor, cum era obiceiul, iar a doua zi a apărut în ziar un text despre cel mai tînăr păpușar, în care figura numele meu”, și-a amintit Eugen Ionescu.

Bărbosul de la teatru’ de păpuși

S-a rupt de păpuși pînă în 1985, cînd, fiind membru al Sindicatului din învățămînt, a venit la teatru pentru a monta un spectacol. „Eram și scenograf și regizor, pentru că am făcut de toate în teatru”, ne-a spus el. Atunci a plecat de la Teatrul de Păpuși Valentin Lozincă, iar directorul Calistrat Costin l-a angajat pe Ionescu în locul lui. „Am început ca mașinist, apoi am lucrat la sonorizare, apoi scenografie. Ulterior, am urmat și un curs de specializare ca păpușar, la București, și am devenit actor de păpuși”, a mai spus artistul. Și așa s-au scurs două decenii. Evident, nu fără peripeții. „Eram cu spectacolul «Fram, ursul polar» la Buhuși. Eu jucam rolul mamei lui Fram, dar și rolul tigrului de la circ. Pentru că era un spectacol cu scena întunecată, mi-am așezat, ca toți actorii, costumele în spate, pentru a le putea schimba ușor pe întuneric. La un moment dat, m-am dezbrăcat de costumul mamei lui Fram și am dat să-l iau pe cel de tigru. Am luat haina, apoi capul pe care îl pregătisem și am intrat pe scenă. într-o clipă toți actorii au rămas cu gurile căscate: luasem costumul de tigru și capul ursoaicei. Cineva dăduse cu piciorul în capul de tigru și nu l-am mai găsit”, ne-a povestit artistul. Dar toate necazurile și întîmplările petrecute nu au făcut decît să-l apropie pe Eugen Ionescu de scenă. „Păpușile sînt o mare pasiune. âmi place pentru că e o muncă apreciată de copii”, a explicat el.
Din vremea deslușirii tainelor teatrului au rămas și primele episoade legate de viața artistică. „Am urmat cursurile de desen la Casa Pionierilor, la clasa doamnei Enea, soția pictorului Nicu Enea. Ea m-a îndemnat către pictură, zicîndu-mi: tu trebuie să te duci la Școala de Arte Plastice. Și am făcut clasele VIII-XII, la Liceul de Arte Plastice «Octav Băncilă» din Iași”, ne-a mai zis Eugen Ionescu.
Apoi, a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, pe care l-a absolvit în 1972. Nu și-ar fi dorit musai acest domeniu de activitate, dar așa a fos dorința mamei. „Am dorit să fie ceva practic, inginer, sudor. Mama își dorea să fiu profesor de desen, că-s firav și nu pot să muncesc în fabrică”, ne-a lămurit el opțiunea. Tot nu s-a lăsat și a mers pe calea sculpturii în metal. A rămas 11 ani în București. I-a fost dat să lucreze inclusiv la Metalo-Globus. Nu s-a dat prea mult în vînt după viața în Capitală și, în cele din urmă, s-a întors acasă. „Nu suportam aglomerația. Apoi, decît în oraș codaș, mai bine în satul tău fruntaș”, ne-a zis Eugen. Deși a avut numeroase expoziții personale și de grup, s-a apropiat mai greu de Uniunea Artiștilor Plastici (UAP). „Am devenit membru UAP tîrziu de tot, în 2003. De ce? Pentru că nu m-a interesat”.
Cum se împacă două pasiuni în sufletul aceleiași persoane? „E nemaipomenit. Amîndouă sînt artă. E drept că sînt mai aglomerat la teatru și nu poți realiza ceva, mă refer la sculptură, cînd știi că peste cîteva ceasuri ai spectacol. Așa că lucrez mai mult în concediu sau în perioadele cînd elevii au vacanță”, ne-a zis Eugen Ionescu.
Ca orice artist, are și unele mici nemulțumiri. „Regret că îmbătrînesc, cu toate că inima îmi este tînără. Și-mi mai pare rău că lumea încă nu înțelege sculptura în metal și se caută doar tablourile”, ni s-a confesta artistul.
Despre dușmani? Are. Nu știe sau nu vrea să le spună numele, dar nu înțelege de ce îi are. „Poate că sînt prea corect și sînt surprinși: las’ că are el ceva”, crede Eugen Ionescu. (Ion BARBU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!