Europo, venim!

Increat – mila și scîrba

Val MĂNESCU

Cred că aveam vreo șase – șapte ani cînd, într-o vară, a venit circul la Comănești, județul Bacău, România. De fapt, era un cort cu patru pereți de pînză albă, fără acoperiș, montat pe cîmpul viran din centru, între alimentara lui Zavadovscki și Farmacia nr. 1. Un panou de carton era prins de cei doi pari care marcau intrarea. Pe el erau pictate grosolan, în culori violente, două ființe uluitoare: Omul cu Față de Bou și Fata Fără Mîini. Îi așteptam, știam că fuseseră cu
o săptămînă înainte la Moinești. Trepidam de emoție, mai ales că Omul cu Față de Bou, înfășurat într-o mantie de mătase neagră, umbla prin băcăniile din tîrg ca să-și cumpere de mîncare. De la spate arăta ca un uriaș, cu umerii largi și pălăria cu boruri mari de
țigan ardelean. Avea jumătatea dreaptă a feței acoperită cu o eșarfă roșie. Ochiul care se vedea era de un verde strălucitor. N-o fi fost și ăla de sticlă?
Da’ cum vedea cu el? La cîrciuma lui Paisa ceruse o tescovină. Băieții îl văzuseră cum își dezgolise pentru o secundă fața ca să dea țoiul de dușcă, cu buzele groase și pline de bale. Se șoptea ba că arătarea se născuse în urma unui incest, ba că maică-sa se culcase cu un bou adevărat, ba că, de fapt, fusese om normal, pînă pe la 20 de ani, cînd se îndrăgostise nebunește de o îngeroaică măritată cu un vrăjitor. Unii jurau că-i văzuseră copitele și coada.
Sigur era că era blestemat.
Pe la ora cinci a intrat în cort și noi ne-am înghesuit în fața intrării, fiecare cu un leu de hîrtie în mînă. Cu un leu cumpărai atunci o înghețată Doina pe băț. În sfîrșit, iată-ne în cort, pe băncuțele soioase de lemn. Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, pentru
prima oară în orașul dumneavoastră, minunile secolului: Omul cu Față de Bou și Frumoasa Fără mîini! Cei bolnavi de inimă sînt rugați să părăsească sala. Banii se restituie la ieșire. Lume, lume! Pentru prima și ultima oară în orașul dumneavoastră, circul nostru
prezintă două ființe unice pe pămînt. Încarnarea blestemului! Lume, lume, vino să vezi minunea!
Chiar dacă aș fi fost bolnav de inimă, n-aș fi stat acasă. Un cerșaf jegos s-a ridicat și un răpăit de tobă ne-a tăiat respirația. Încet, cu o mișcare studiată, Omul cu Față de Bou și-a dat deoparte năframa roșie. Pe obrazul lui drept creștea păr galben, țepos, iar
ochiul imens emitea o lumină roșie. Din tîmplă îi ieșea un cucui absurd, ascuțit ca un corn. În locul unde ar fi trebuit să fie bărbia și gîtul supura o plagă roșie – vineție. Brusc se făcuse frig. Ceafa era
umflată ca o bășică de porc. Priveam hidoșenia numai o fracțiune de secundă și îl ascultam uitîndu-mă la vîrful tenișilor mei de cauciuc. Dacă am murit vreodată de scîrbă, atunci am murit. Făptura se fălea cu copita brațului drept de pe care, cu aceeși
încetineală, scosese mănușa din piele neagră. Era maiestuos și în același timp, ridicol. Inima mi se urcase în gît și îmi venea să rîd și să plîng. Vocea lui gravă, insidioasă, ne suspenda între realitate și
poveste. Spunea că se simte om, că nimic nu-i mai grozav pe lumea asta decît dragostea și că durerea lui e că l-au respins la recrutare. Apoi, a scos dintr-o valiză jerpelită o trompetă de aur cu care a început să cînte Silence. Înmărmuriți, nu ne-am dat seama cînd s-a terminat cîntecul și s-a dat deoparte altă cortină. Nimeni nu s-a gîndit să bată din palme. O prințesă adevărată, cu pietre prețioase în coroniță, se uita la noi de pe scena de scîndură. Ochi negri imenși, părul solar și trup de silfidă într-o rochie de mireasă care nu avea mîneci.
Fata Fără Mîini bătea ritmul Ursului de la Asău într-o tobiță de pionier cu bețele ținute nefiresc între degetele de la picioare. Avea pielea albă și, prin transparența ei, puteai să-i vezi sîngele
curgînd. Își punea picioarele pe după gît, își scotea coronița ți se pieptăna. Putea să coase și chiar împletea un fular din lînă galbenă. Ne holbam la pulpele ei rotunde și la chiloții albi care se vedeau
de sub rochie. Degetele cu unghii de sidef se mișcau cu precizie și agilitate. Ducea mîncarea la gură fără nici un efort, contorsionîndu-și imposibil coapsele lungi de divă.
Vocea baritonală a monstrului pe jumătate om explica savant gesturile fetei. Era născută așa, fără mîini. Blestem de neam. Dar prelungirile delicate ale tălpițelor ei roz puteau face mai mult decît puteam noi să facem cu mîinile. La sfîrșit, ne-a dat autografe.
O chema Elena și , după cum scria, cred că nu știa să citească.
Totul era al naibii de adevărat și, în același timp, nefiresc.
A doua zi, parcă nimic n-ar fi fost. Dimineața la șapte, cînd m-am dus să iau pîine de la Zavadovscki, cortul dispăruse.

De ani de zile, același sentiment de increat, de suspensie între neant și viață, mă paralizează ca atunci cînd eram mic și neputincios. Mi-e scîrbă că nu pot face mai mult ca respingătorul circ politic din țara mea să ia sfîrșit. Și mi-e milă de noi, copiii,
că plătim atît de scump intrarea, doar ca să fim prezenți la acest spectacol jalnic.e în urma unui incest, ba că maică-sa se culcase cu un bou adevărat, ba că, de fapt, fusese om normal,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!