Europo, venim!

Head line

Val MĂNESCU

Fragment dintr-o scrisoare care n-a mai ajuns la destinatar: Dragă Old Friend, am ezitat o vreme să răspund amabilelor și incitantelor tale mesaje care mă invitau să revin în piața publică, pentru că am devenit în ultimii ani un mare sceptic în ceea ce privește comunicarea sinceră. Nu mai văd utilitatea schimburilor de opinii în cotidianul în care toată lumea vrea să vorbească fără să spună nimic, și niciunul nu ascultă ce spune celălalt, ca și cum fiecare din noi e un geniu care se naște o dată la o sută de ani. După ce am abordat profund implicat (și tu știi bine în ce fel, pentru că erai pe-aproape !!!) oportunitatea schimbării de acum 16 ani, după ce nenumărate dezamăgiri mi-au anihilat rînd pe rînd muniția acidă a armelor din bandulieră; după ce m-am exilat în scris, în poezie, în străinătate și în experimente artistice, consider că, deși rănit, încă nu sînt învins într-o luptă în care n-am să încetez, pînă la ultima suflare, să învîrt sabia speranței pe deasupra capului. Așa că, te salut!

Aflînd că sînt băcăuan, un român de la capătul celălalt al țării mi-a rezumat elementele care definesc faima urbei noastre: inundații, campioni. Bacovia, afaceri controversate, Ștefan cel Mare, avioane, stadionul, pesediștii, liberalii, apa murdară, Monica, iubita lui Irinel. Un loc interesant despre care știe toată lumea. De bine, sau de rău. Ca omul! – a conchis cetățeanul.

„Bacău – oraș european” e o sintagmă pe care am inventat-o în 1995, cu semnul întrebării la urmă și cu ofticanta maximă convingere că urbea în care viețuiam nu va arăta niciodată ca orașele pe care le văzusem prin Occident. O așezare omenească există în conștiința lumii și a istoriei doar prin puterea locuitorilor săi de a schimba ceva, de a lăsa ceva în urmă, pentru acel loc.

Oricine împinge orașul ăsta în față, în oricare domeniu și cu orice mijloace, merită măcar cîte o mică statuie. Asemeni unei ființe umane, un oraș anonim, despre care nu se vorbește, e un oraș mort. Personalitatea urbei e direct proporțională cu interesul cu care opinia publică din România privește calitățile concitatidinilor noștri, acordîndu-le note maxime în materie de notorietate. Chiar dacă alăturarea următoarelor nume va stîrni controverse, George Bălăiță, Doina Melinte, Liviu Dănceanu, Diana Lupescu, Doru Octavian Dumitru, Anton Achiței, Daniel Robu, Gabriela Vrânceanu-Firea, Dana Macsim, ziariștii băcăuani Liviu Avram, Cristian Grosu, Remus Radu, – plecați de voie, de nevoie, la ziarele centrale – sunt celebrități de top în domeniile în care s-au consacrat, prin muncă, talent și ambiție.
Dacă Bacăul e zilnic pe prima pagină și în fluxul agențiilor de știri, e și meritul dirijorului Ovidiu Bălan, al lui Ilie Boca și al pictorilor de aici, al scriitorilor, dar și al doctrinarului pesedist Viorel Hrebenciuc, al fraților Sechelariu, al liberalului Cataramă, al misteriosului Iacobov, și chiar al președintelui Băsescu, legat și el de Bacău ca fost elev la o școală de aici.
Nu mai puțin cunoscuți sînt scriitorii, plasticienii și fotbaliștii sau fetele din echipele de volei și handbal și campionii la diferite discipline sportive, prea numeroși ca să le putem cuprinde aici numele și performanțele. Ca să fiu drept, imaginea actuală a Bacăului nu poate fi completă dacă din această înșiruire aleatorie l-am omite pe primarul Stavarache, inventator, printre altele, și al unui mod insolit de a cîștiga alegerile locale.
Dar că Tzara s-a născut la Moinești, adică de pe-aici a pornit mișcarea suprarealistă care a schimbat trendul artelor în secolul trecut, e oare o simplă întîmplare? Ce potriveală a destinului s-a nimerit să fie ca plumbul și cimitirul și cenușiul să capete valențe poetice chiar pe malul Bistriței, exact pe unde Bacovia își tîrîia pașii?
Uneori am impresia că trăiesc în centrul lumii și Bacăul chiar este punctul zero al lumii mele. Este locul în care mă simt vecin cu toți cetățenii lumii și care mă face să cred că nu sîntem pierduți într-o lene nenorocită, de lehamite și de impotență balcanică.

în timp ce problema națională este creșterea în sondaje a lui Becali și devine pe zi ce trece mai clar că viitoarea guvernare a României va fi asigurată, în mod democratic, la dorința poporului, de către fotbaliști, într-un colț de lume diametral opus Europei și Bacăului, în Columbia, după șaptezeci și opt de ani de singurătate, Marele născocitor de basme al mileniului trecut, Gabriel Garcia Marquez, se pregătește să părăsească lumea reală. Limfa lui e bolnavă de cancer. Presimțirea morții îl apropie și mai mult de viață, de tot ceea ce i-a fost drag sau ar fi trebuit să iubească înainte ca îngeri cu aripi uriașe să-l ridice din nisip și să-l poarte spre cer, aidoma personajelor pe care le-a creat. Patetic și resemnat, circulă prin lume ultimul lui mesaj. E o tandră privire în urmă, spre o lume care ar putea fi mai bună: „Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cîrpă și mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ceea ce gîndesc, însă în mod categoric aș gîndi tot ceea ce zic. Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru cît valorează, ci pentru ceea ce semnifică. Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegînd că, pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge cînd ceilalți se opresc, m-aș trezi cînd ceilalți dorm. Aș asculta cînd ceilalți vorbesc și cît m-aș bucura de o înghețată cu ciocolată! Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aș îmbrăca foarte modest, m-aș întinde la soare, lăsînd la vedere nu numai corpul, ci și sufletul meu. Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gîndurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cît de importanți sunt pentru tine.”
Cetățean al universului, l-am simțit dintotdeauna pe Gabriel Garcia Marquez vecinul meu.sul cu care opinia publică din România privește calitățile con

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!