Europo, venim!

Scarabeul de lemn

Val MĂNESCU

Nici zgomotul orașului nu se mai aude în vata acestui insectar supradimensionat. Pierdut printre artropode paradoxale, într-un cosmos dominat de elemente corpusculare plasate într-o logică absurdă, dezvăluită privitorului cu parcimonie, simți pe epidermă un prurit ciudat, un frison, ceva între fiorul de teama necunoscutului și senzația de bucurie pe care ți-o provoacă descoperirea unui spațiu în care se preumblă, ținîndu-se de mînă, fantomele lui Tzara, Picasso, Dali, fumînd și comentînd efectul suprarealismului asupra florilor de cireș la Galeriile ARTA ale Uniunii Artiștilor Plastici din Bacău. Te afli brusc într-un spațiu închis, în alt oraș, în altă Românie, pe alt continent, într-un loc care aparține strict personal artistului. Prezența lui se manifestă puternic, te prinde într-o plasă nevăzută, țesută abil de imaginația care te așează pervers în galeria populată de sugestii ale suferinței, decăderii sau umilirii. Crucile secvențiale sînt materializarea dezamăgirii și a resemnării generate de insatisfacția unei vieți amorfe, jumătate petrecută în lipsuri și cozi și întuneric, cealaltă jumătate sufocată de speranțe pe care nu mai ai timp să le împlinești. Și, dacă tot sîntem pe tărîmul orfic în care orice vis este posibil, de ce n-ar apărea de după coloane însuși domnul Einstein să ne aducă aminte, – persiflîndu-ne tendința de a vrea să cuprindem, cu mintea noastră de oameni obișnuiți, absolutul tainelor universale -, că legile naturii sînt simple și că noi le complicăm încercînd să le înțelegem. Cum pun eu literele pe hîrtie și ele alcătuiesc cuvinte care pot fi rostite și care, la rîndul lor formează propoziții, fraze, iar totul devine o poveste din care oricine poate înțelege de ce m-a interesat lucrul acela despre care scriu, tot așa blajinul, bonomul Bejănariu alătură șipci și bețe de lemn pe care le lipește, le leagă cu sîrme sau șuruburi și născocește miriapozi, cărăbuși, coleoptere, omizi, acarieni, păianjeni sau scarabei. La egipteni, scarabeul era simbol al reînvierii. Insectele par niște jucării. Au articulații de lemn pictat, de fapt, mai degrabă vopsit cu obstinantă neglijență, ironizînd subtil tendința spre manufactura kitsch a lumii contemporane.
Afișul anunță expoziția de sculptură a lui Mihai Bejănariu. După ce trece șocul primului contact vizual cu anarhica aparență tehnicistă pe care o ai în preajmă, înțelegi că artistul contestă ordinea unei lumii dirijate de legi geometrice, exacte, că obsesia crucii e o stranie, iluzorie speranță care revine în fiecare obiect. Te întoarce în timp, la camionul-jucărie din lemn, cu arcul din ramura de alun, cu prima chitară din scîndură de brad, cu scheletul pomului de Crăciun transformat în sabie de cavaler mesianic aflat mereu în luptă cu zmeii pentru salvarea unei iubiri niciodată întîlnite în această viață. Se configurează un spațiu personal dominat de viziuni sintetice și, în aceeași măsură, incitant analitice, populat de reprezentări suprarealiste ca într-un film SF care anticipează o lume și mai mecanicistă, dominată de elemente virtuale din ce în ce mai abstracte, mai îndepărtată de savoarea jocurilor naive, nevinovate ale copilăriei. Ți-l poți imagina pe creatorul de forme în atelierul lui de pe strada Bradului, așezat pe un scaun șchiop, printre schelete de sîrmă, vase de lut, bucăți de tablă și fibră de sticlă, la lumina gălbuie a unui bec învăluit în pînze de păianjen. Miroase a tutun, a dulgher, a piatră și a praf de infinit. Ți-l poți imagina cu o cană de cafea, încălzindu-și mîinile pline de vopsea. Pare să trăiască reveria abisală pe o planetă dintr-un univers aparent haotic, ale cărui repere sînt plasate într-o viziune rebarbativă, deloc conformă cu statusul ființei umane create de un Dumnezeu care de mult și-a întors fața de la ancestralii artizani ai păcatului. Și nici pe noi nu prea ne mai bagă în seamă.
Doi pași înapoi, ca să observi în detaliu silueta umană călărind un animal fabulos, fără cap, cu un schelet sugerat, din care ies două cozi. Un animal, fără cap, înzestrat în schimb cu două cozi, în fond, viața noastră fără noimă, ale cărei unice coordonate certe sînt nașterea și moartea, începutul și sfîrșitul. Deasupra, suspendate de simeze într-o odihnă aparentă, alte siluete, bidimensionale de astă- dată, configurează un abis din deasupra realului în care veghează Născătoarea de îngeri. Așa cum stă ghemuit pe scaunul din mijlocul atelierului, înconjurat de obiecte pentru nimeni altcineva folositoare vreodată, privind ca printr-o lentilă translucidă dincolo de zidurile cenușii, în starea de increat specifică unui spirit aflat într-o perpetuă mirare, bărbosul masiv nu dă semne că ar pricepe rostul acestei lumi în care nonsensul a căpătat de mult atribute legislative. El, artistul român, autor de fantasme, trăiește demult în Europa cea vizionară, deși e foarte departe de progresul tehnologic și s-a resemnat în fața displayului, a tastaturii telefonului mobil și a internetului. Ceea ce nu înțelege și nici nu-l interesează e superioritatea sistemelor digitale asupra celor analoge și a acestora asupra lemnului. Sau a lutului primordial din care sîntem făcuți și în care ne vom întoarce. De aceea, e firescă tendința lui de a inventa noi forme de limbaj care să exprime starea generală de neant în care comunicarea normală și-a pierdut sensul. În confruntarea eternă dintre spirit și materie, cunoașterea are limite nebănuite; înțelegerea, însă, nu.
pot fi rostite și care, la rîndul lor formează propoziții, fraze, iar totul devine o poveste din care oricine po

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!