Europo, venim!

Stimată doamnă

Val MĂNESCU

Nu ți-am mai spus de multă vreme, Doamnă, că te iubesc. M-am luat cu viața, cu cititul, cu scrisul, cu serviciul, cu grijile, și, uite, au trecut ani buni de cînd nu ți-am mai spus că te iubesc. Dar trebuie să știi că, demult, cînd fugeam de-acasă ca orice tînăr cu sîngele clocotind de pasiune, numai pe tine te căutam. Ți-amintești? Veneam la tine pe jos, cu bicicleta, cu autostopul, cu trenul, cu orice, numai să te văd, să mă bucur de frumusețea ta uluitoare.
Mistuitor te iubeam! Ți-amintești cum îți scriam zilnic cîte un bilețel cu două-trei versuri acolo, cîte flori, și cum te slăveam la fiecare aniversare cu vin și cîntări? Visul meu era să te fac să te mîndrești cu mine. De aceea, m-am străduit să-mi fac datoria de bărbat, așa cum m-a învățat tata. Am plantat pomi, am săpat fîntîni, am făcut o casă, am crescut un copil, am scris cărți, și cîte n-am mai făcut ca să las o urmă pe pămînt?! Numai cu tine în gînd am purtat toate războaiele. Dar numai pentru victorii m-am bătut cu pumnul în piept, în timp ce înfrîngerile au fost doar ale tale. în timp ce tu erai mereu generoasă și, înțelegătoare și înțeleaptă, treceai peste rătăcirile mele, eu, cu un egoism fără margini, mă risipeam în cele lumești, mă uitam după altele, mă înstrăinam pe meleaguri de-aiurea și mă încurcam cu iubiri de o zi, căutînd o fericire utopică. Mi s-a părut mereu că mi se cuvine să am, fără nici o plată, statornicia și frumusețea ta. Cînd îmi era bine nu ți-am spus mulțumesc, dar dacă mi-a fost sete și foame și frig lîngă tine, numai pe tine te-am învinovățit. Uneori, cînd copiii tăi te defăimau și spuneau că ești cea mai rea și mai proastă, cînd te-așezau pe ultimul loc, parcă mă bucuram că nu eu eram vinovat pentru răul pe care-l trăiam împreună. De ce-aș fi fost vinovat? Că mă născusem la zece ani după război, că eram a nu știu cîta generație de sacrificiu, că m-au făcut pionier, utecist și, mai tîrziu, membru de partid, că am crescut cu marmeladă și mămăligă ? Pentru asta, tu erai vinovată! Eram convins că tot ce era bun în viață mi se datora, și că tu, ca o mașteră a răului, atrăgeai toate nenorocirile.
într-o zi te-am privit direct în ochi și ți-am strigat că așa nu se mai poate. Că trebuie să te schimbi, să faci ceva ca suferințele să înceteze. Să putem spune adevărul. Să nu mai fie sărăcie. Să fie lumină și căldură și hrană în casă. Libertate sau moarte, așa am strigat și-am pornit-o ușurel spre un viitor mai bun. Unii i-au zis Revoluție. Te țineam de mînă, Doamna mea, și te iubeam mai mult ca oricînd. Eram desculți amîndoi pe un drum necunoscut, dar cîtă speranță!… După o vreme, pașii tăi erau tot mai mici și mai rari, erai ciudat de fără vlagă, parcă nu mai aveai repere morale și de valoare. De fapt, lumea se întorsese cu fundu-n sus, iar mie mi se părea că semăn cu slăbănogul de Don Quijotte. Nu mai vroiai să mergi înainte. Iar eu nu mai aveam chef să-ți cînt. Tempus edax rerum, ce vrei?!

Am trecut prin vesela apocalipsă a tranziției înjurîndu-te încruntat de fiecare dată cînd te împiedicai, la fiecare inundație, la fiecare molimă, la fiecare scumpire. Mi-am afurisit viața și te-am blestemat aprig ori de cîte ori întîrzia autobuzul, cînd curgea apă neagră la robinet, sau dacă rămîneam fără bani de pîine și de țigări.
Am fost uluit, dar am stat pe margine fără să fac nimic, cînd propriii tăi fii își băteau joc de beteșugurile tale în fel și chip și te jefuiau fără milă. Vedeam cum se omoară între ei pentru averile tale, cum îți sorb toată vlaga, cum te violează, și nu-nțelegeam de ce nu te ridici să împarți dreptatea, dînd cu ei de pămînt. Mă enervau tăcerea ta și umilința cu care încasai toate loviturile. Te-au vîndut, te-au umplut de aviară și de securită, te-au amețit cu manele și fotbal, te-au imbecalizat, te-au fardat cu minciuni și inflație. Pe toate drumurile te porecleau Românica, Țara lui Papură-Vodă, uitînd că ai fost țara lor de glorii, țara lor de vis, așa cum eu însumi uitasem. Asta meriți, îmi spuneam, așa ne-ai crescut!
Am fost orb și surd la nevoile tale și n-am băgat de seamă, decît foarte tîrziu, că niciodată nu mi-ai cerut nimic.
Azi dimineață m-am trezit bătrîn, obosit și mîhnit că n-am putut face mai mult pentru tine în viața asta. în ultimii ani am uitat pînă și cînd e ziua ta. Bolnavă și tristă cum ești, meriți măcar niște flori.

Mă rușinez de toate nedreptățile pe care ți le-am făcut, Doamna mea, România… cîte flori, și cum

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!