Europo, venim!

Heimatfabrik

Val MĂNESCU

E grasă și roșie în obraji, rîde tare dezvelindu-și caninii îmbrăcați în tablă galbenă și povestește cu mîndră însuflețire despre cum a reușit ea în viață. E de șase ani în Belgia. A venit chemată de fiică-sa, doctorița, s-o ajute să îngrijească o familie de bătrîni. A avut curaj, de-aia a reușit. Și multă voință. Ce, crezi că-i ușor să te rupi la patrușcinci de ani de casa ta și de bărbatul tău și să te duci printre străini? Mi-a fost greu la început, da’ acuma-i bine. Am camera mea cu pozele fetelor și am de mîncare și bani, nu trebuie să cheltuiesc nimic. Doamna îmi dă și haine, că ne potrivim la măsuri. în România mai vin doar o dată pe an să văd dacă mai am uși și ferestre la casă. Să mă mai întorc de tot? La ce? Să stau aplecată, să plivesc la ceapă și la usturoi și să n-am după ce bea apă? Aia-i viață? Aia-i țară? Spune toate astea și-i vedem și ditamai casa cu etaj și termopane pe care și-a ridicat-o de fală pe terenul ei din Gîșteni din banii cîștigați în Belgia. Casa are centrală termică, hidrofor, fosă septică, pridvor de marmură și e nelocuită.

Mă străduiesc să nu trăiesc din amintiri, să fiu activ, să mă confrunt cu ceea ce e real și viu. Nu reușesc mereu. Led Zeppellin mă poartă spre tinerețea revoltată, rockul nu mi-a dispărut din sînge, dar nici Concertul 1 de Ceaikovski nu mă lasă rece, și, recunosc, deseori mă confund cu „Sweet child in time” exact ca atunci cînd l-am auzit și m-am îmbătat prima oară, bucuros pentru locul întîi la olimpiada de română. Mă năpădesc amintirile mai ales în insomniile dinspre dimineață, cînd caut prin întuneric bricheta care-ar trebui să fie pe noptieră. Numai Elveția nu-i o amintire. Deși m-a dus Dumnezeu acolo de nu mai știu cîte ori, locul acela nu-i o amintire. E tot un vis. Cînd o să mergeți liberi prin Europa, o să vedeți de ce. Cu siguranță, veți băga de seamă și vă veți uimi că, acolo, a fi patriot e încă o noțiune care ține de simțuri înnăscute, de onoare, de bucurie și adevăr.

„Patria? Ce este patria? Păi, patria este tot ce înseamnă cîmp, pomi și pădure. Patria mea este intersecția din fața casei mele, soneria uzată de la ușă, mirosul de ceară al scărilor, zgomotul pașilor pe parchet. Patria mea este și rîșnița de cafea sau vasul chinezesc moștenit de la bunica. Apoi, patria mea înseamnă prietenii mei, ființele care-mi sunt aproape. Fără ei, nu m-aș putea eu însumi imagina. Patria mea este ziarul meu de dimineață, afișele publicitare de pe stradă și radioul meu preferat. Patria este amintirea copilăriei și, mai ales, amintirile mele intime. Patria este tot ceea ce cunoaștem și face parte din viața noastră de zi cu zi. Ca într-un caleidoscop, unde imaginea se schimbă mereu, viziunea noastră despre patrie se metamorfozează necontenit, în funcție de cum o simțim: cu cît vrem s-o descriem mai exact, cu atît imaginea ei ne scapă. Patria e o senzație și tot ceea ce-o reprezintă poate semăna cu ceva întîmplător și subiectiv.
Și totuși, patria există, frumoasă și bună. Ceea ce simțim și ceea ce vedem reface mereu un puzzle pe care să-l putem numi patrie. Patria nu funcționează de la sine. Ea nu ne aparține. Noi îi aparținem. Deși, în același timp, e un produs pe care-l fabrică fiecare dintre noi pe parcursul vieții sale.”
Ceea ce ați citit e o traducere din prospectul explicativ al expoziției „Heimatfabrik – producția de patrie” – pe care am văzut-o în localitatea Morat – cantonul Fribourg. Precizez că satul Morat e locul unde, în ultimul război din Țara Cantoanelor, la 22 iunie1476, Carol cel Viteaz al Franței a luat bătaie și Elveția și-a cucerit, pentru totdeauna, independența și neutralitatea. (Fără nici o legătură cu asta, peste o lună în același an, Ștefan cel Mare era înfrînt la Războieni de armatele lui Mahomed al II-lea.)

Țăranca grasă și frumoasă plecată dintr-un sat de lîngă Bacău își dezvelește într-un zîmbet caninii din tablă galbenă povestind despre fiică-sa, doctorița, care s-a făcut om la cules de struguri și la spălat pe jos în Europa. Mai spune că ar fi avut și acum unghiile pline de pămînt și călcîiele crăpate dacă nu s-ar fi rupt de țara asta nenorocită. Moldoveanca e plină de ghiuluri și poartă o cruce de aur cît o palmă care-i bălăngăne între țîțe. O să mai vină ea înapoi, la găinile ei, la porcul ei, la discoteca privatizată de la căminul cultural, la casa ei nouă cu termopane ? Ha, ha, ha, la ce m-aș întoarce? Nu mai am pe nimeni. Bărbatu-meu e în Grecia, fata la Paris, nepoții prin Anglia. Toți sunt arenjați. Mașini, case, bani…
Aici? Băsescu ăsta sau cine-o putea, să dea o bombă atomică, să curețe locul. Scape cine-o putea și-o avea noroc de la Dumnezeu. O să fie pustiu o vreme, da’ o să se populeze din nou, că țara-i frumoasă și bogată.
cu etaj și termopane pe care și-a ridicat-o de fal

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!