Europo, venim!

Departamentul de luptă antipoezie

Val MĂNESCU

Echinocțiul de primăvară vine în fiecare an exact pe 21 martie, data la care ziua este egală cu noaptea și, tot atunci, UNESCO a zis că să serbăm Ziua Mondială a Poeziei. Așa a zis.
Și noi, ce-am făcut? Ne-am trezit, ne-am spălat, ne-am îmbrăcat și-am dat fuga la colț să cumpărăm ziarele. Apoi am deschis televizoarele. Apoi am tot aflat de una, de alta, cum o să-l suspende securistul de Voiculescu pe securistul de Băsescu, pe ce parte va cădea guvernul, cu cît se scumpește curentul la 1 aprilie, și toate celelalte chestii-socoteli care ne amăgesc în fiecare zi că asta-i viața.
Nici urmă de Poezie. Cumpăraserăm vagoane cu flori, acordaserăm chitarele, ne pregătiserăm de mare chef în cinstea iubitei noastre dintotdeauna, și, ce să vezi?, ne-am trezit că n-avem pe cine sărbători. Domnișoara era evanescentă, știam, dar nu ne puteam gîndi c-o să dispară de tot din Bacău, chiar de ziua ei. (Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi.)

Ne-a ținut de cald cînd pocneau caloriferele de ger. Ne-a luminat cînd se trăgea heblul. O mîncam în loc de unt și de carne și ne astîmpăra foamea. Ne dădea curaj cînd nu mai era nimic de sperat. În preajma ei ne simțeam importanți, invincibili, nemuritori, chiar dacă, de fapt, nu valoram mai mult decît un bob de nisip. Ce-ar fi fost, fără ea, primele iubiri? O căutam cu fervoare în noi înșine și nu aveam fericire mai mare ca atunci cînd îi simțeam respirația, strigătul, șoapta. Doamne, și cum mai vibram la cîntecul ei, cum intram în rezonanță cu pocnetul mugurilor, așa cum eram: noi înșine, blindați cu armuri strălucitoare de dragoste, într-o tinerețe pe care-o credeam fără de sfîrșit. (Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.)

Eram un popor de poeți. Ni se păreau serioase toate dulcegăriile astea, credeam că nici moartea nu ne va despărți și ne înfioram la gîndul că, înainte de toate, pe lumea asta a fost Cuvîntul. Nu trecea zi să nu ne mire Eminescu. Pe vremea aceea nu erau laptop-uri și telefoane mobile. Nu aveam televizoare color și nici cuptoare cu microunde. Trenurile opreau în fiecare haltă. Băsescu comanda cel mai mare vapor și ne-aducea din porturi exotice blugi și țigări americane. Nouă însă, nu ne prea păsa de toate astea, fiind preocupați de minunata artă a cuvîntului, în special de frumoasa poezie.
Rezultatele acestei preocupări au devenit vizibile abia în ultimii 18 ani, cînd, care mai de care și-a scos de prin sertare opera, a găsit bănuți pe la sponsori și… dă-i lansări peste lansări. Sponsorii sînt și ei niște visători, foști poeți la rîndu-le, care însă și-au dat seama la timpul potrivit că poezia-i sărăcie și că, în viață, vine un moment în care inspirația trebuie dirijată spre fericirea concretă a arginților.
(Ochii mei ‘nălțam visători la steaua singurătății).

Un poet din Bacău a editat în doi ani cinci broșurici de gînduri de-ale lui frumoase. El a vrut să lase omenirii cît mai multe mărturii despre trăirile lui profunde, despre frumusețea copilăriei și tinereții sale și despre cît de mult și-a iubit mama și pe actuala soție care i-a dăruit două fete ca niște flori, momentan studente la Drept în orașul Iași. De fapt, mai mulți poeți din Bacău au procedat la fel, și acest lucru i-a făcut fericiți, deoarece acum ei sînt în mod clar, pe veșnicie, înscriși în Pantheonul aurit al literaturii mondiale, inclusiv în biblioteca din cartier. Ca să fim corecți și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, trebuie să arătăm că acest fenomen de inflație de broșurici frumoase se petrece la scară națională, atît în Tîrgoviște, cît și în Focșani sau chiar în capitala țării, București. Deunăzi, am primit prin poștă un pachet voluminos de cinci kilograme plin cu astfel de broșurici frumoase semnate de acelaș autor, un cunoscut poet din Pătîrlagele, județul Olt. Poemele lui vorbesc frumos despre acelaș sentiment de tristețe că viața trece necontenit, dar și despre mama și soția lui cărora le dedică alternativ opera. Una dintre frumoasele broșurici este dedicată mugurilor săi de copii, tot două fete, momentan studente, însă la Jurnalism, și nu în Iași, ci la Sibiu (Focul meu a-l stinge, nu pot, cu toate apele mării).

Am auzit că mai mulți poeți din frumosul nostru oraș, care au editat în ultimii ani nenumărate broșurici cu versuri frumoase, sînt în zarvă și nu vor să se mai vadă unii pe alții. Am auzit că se spurcă și se ticăloșesc ca să capete legitimații de membri ai Uniunii Scriitorilor. Oameni cărora le-aș fi dat orice carte din biblioteca mea, fără teama că n-o să o mai văd vreodată, prieteni cu care am fumat din aceeași țigară, băieți cu care îi descopeream pe Borges, Mauriac, Sartre, Camus, Marquez, oameni pe care mă bazam c-or să vină la înmormîntarea mea, se bat acum pentru un loc pe listele de pensionari cu bonus și diplomă frumoasă de scriitor. Am auzit că se pune la cale înființarea Departamentului de luptă Antipoezie. Și am mai auzit că, de-acum înainte, la echinocțiu, noaptea va fi mult mai lungă. (Vino iar în sîn, nepăsare tristă).erat. În preajma ei ne simțeam impo

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!