Evadare din infernul libanez

O familie de băcăuani a trecut prin iadul bombardamentelor din Orientul Mijlociu. Nicoleta, una dintre gemenele familiei, căsătorită în Liban, s-a aflat timp de cinci zile în plin război. Și-a văzut moartea cu ochii, cînd una dintre clădirile în care s-a adăpostit s-a dărîmat peste ea, soțul și fetița lor de un trei ani și patru luni. Din țară, sora geamănă a tărit și mai dramatic aceste momente, cînd rămasă on-line pe camera web prin care vorbea cu sora ei a văzut pur și simplu cum aceasta dispare de pe monitor. A asistat neputincioasă la prăbușirea clădirii pînă s-a întrerupt legătura pe Internet. Drama lor a luat sfîrșit în cursul nopții de duminică, atunci cînd din primele avioane care au adus refugiați din Liban au coborît și cei dragi. Cu haine de împrumut, doar cu actele după ei și cu speranța că o vor putea lua de la capăt în Bacău. Asta, în condițiile în care oficialitățile locale vor da dovadă de aceeași bunăvoință ca și cele ale Ambasadei Române din Beirut, care și-au făcut un sediu ambulant chiar pe granița dintre Liban și Siria ca să poată rezolva pe loc toate problemele legate de actele de tranzit ale refugiaților. Pentru prima dată, după foarte multe situații în care autoritățile române au fost făcute praf de presă pentru modul dezastruos în care au gestionat situațiile de criză, de data asta diplomația românească a fost printre puținele care și-a făcut datoria mai eficient decît cele ale unor țări occidentale.

Vremuri de bejenie

Bărbatul, neras, slab ca un țîr, cu evidente probleme de coloană (am aflat mai tîrziu că abia fusese externat din spital cu puțin înainte de a începe bombardamentele în Beirut – n.a.) are privirea hăituită și o stare de agitație nefirească. Vorbește românește aproape impecabil și retrăiește ultimele zile la fel de intens ca și cum ar fi fost acum cîteva ore. Deși sînt de două zile în România, urmele de oboseală sînt evidente. Lîngă el, Nicoleta, soția lui, o femeie mignonă cu trăsături de fotomodel, îl secondează ceva mai calmă. Din cînd în cînd, izbucnesc în lacrimi. în Liban au rămas rudele lui, familiile a patru surori și cinci frați, plus cei doi părinți. Nu știe mai nimic despre ei. Vorbește aproape dezlînat despre podurile și drumurile distruse centimentru cu centimetru de bombardamentele israeliene. Aveam să aflu că au fost în plin centru al conflictului, pentru că zona în care locuiau ei era la doar șapte minute de mers cu mașina pînă la Aeroportul internațional din Beirut. Hussein este ferm convins că israelienii au bombardat intenționat aeroportul și l-au prăbușit în mare, că au distrus infrastructura și orice cale de comunicație cu aeroportul pentru ca impactul psihologic să fie foarte mare, mai ales în rîndul turiștilor și al autorităților străine care trebuie să-și scoată cetățenii din zona de conflict. „Nu este adevărat că Hezbollah a răpit doi soldați israelieni. Trebuie să vă fac un pic de istorie ca să înțelegeți ce-i acolo. Libanul are încă o parte din teritoriu ocupată de israelieni care vînzează militanții Hezbollah. înainte cu cîteva zile de a începe atacurile asupra Beirutului, soldații israelieni au depășit fîșia de demarcație și au intrat în teritoriile controlate de Hezbollah. Așa au fost luați prizonieri de război, și nu răpiți, doi soldați israelieni. Acela a fost fitilul care a aprins acest nou război. Din 2000 era pace și Libanul începuse să se reconstruiască. Dar poate n-ar fi rău să știți că Libanul are prizonieri de război cu miile în închisorile evreiești încă de acum 27 de ani și noi nu avem dreptul să îndrăznim să ne cerem rudele înapoi. Acum, autoritățile libaneze au profitat de ocazie și au cerut un schimb de prizonieri. Negocierile au eșuat și așa s-a ajuns la măcel”, a spus Hussein, cu amărăciune.

Primiți de oricine, dar numai în grupuri mici

Hussein a avut șansă, a venit în România cu familia întreagă. Ceilalți rămași acolo au fost despărțiți, pentru că, în ciuda ospitalității aproape incredibile a libanezilor din zonele sigure, autoritățile i-au sfătuit pe refugiați să nu se deplaseze în grupuri mai mari de trei persoane, pentru a nu se expune. „Tot ce mișcă moare. Și o pisică dacă merge pe stradă este doborîtă”, spune Hussein, din spatele ochilor negri ca smoala. El povestește cum distanțe pe care în mod normal le străbătea în cîteva minute la pas, acum erau parcuse în ore întregi. Nu puține sînt cazurile în care părinții au fost despărțiți de copii sau frații și-au găsit adăpost în locuri diferite. „Beirutul este împărțit în două: Beirutul de Vest, unde este zona de nesiguranță și în care locuiam și noi, cu părinții mei și foarte aproape de noi și o parte dintre frați, și Beirutul de Est, sau partea creștină a orașului, care era zona cea mai sigură”, povestește Hussein Zahoni, soțul Nicoletei, și ginerele Cristinei și a lui Benoni Pantazi. „în Beirutul de Est aveam serviciul, la o firmă nemțească. Primele vești despre bombardamentele din sudul Libanului au ajuns la noi în cursul zilei de miercuri. N-am dat prea multă importanță, este sezon estival și e aproape un obicei ca israelienii să arunce an de an bombe pe ici, colo, ca să sperie turiștii și să strice sezonul. Cu toate acestea, am dormit iepurește, cu televizorul deschis. Cred că era trei jumătate dimineața, cînd am ațipit puțin. M-au trezit brusc bătăile în ușă ale mamei. Mi-a spus doar că a trecut un MK (avion militar de recunoaștere, fără pilot n.r.) și în acel moment, fără să mai întreb nimic, mi-am luat soția și copilul și am ieșit din casă. N-am apucat să ajung în stradă că au și început bombardamentele, iar casa noastră s-a prăbușit”, spune bărbatul cu ochii în lacrimi. De el se apropie Nicoleta, care îl mîngîie ușor pe mînă. „Au început să explodeze geamurile, să pice pereți și să cadă oamenii pe stradă. Sînge, groază și țipete peste tot. Ziua, israelienii dăduseră fluturași în care anunțau populația să nu se teamă și să evite zonele în care se aflau militanți Hezbollah. Pe strada noastră nu erau, așa că nu ne făcuserăm chiar deloc griji. Eram aproape de adăpost, peste stradă, Hussein ne-a lăsat acolo cu părinții și apoi a plecat după fratele lui care era rănit. Nu l-am mai văzut timp de vreo trei ore, cînd a venit apoi cu o pătură și niște conserve ca să mîncăm”, a povestit Nicoleta.

S-a refugiat în ambasada română în pielea goală

în tot acest timp, bărbatul plecat să-și salveze fratele rănit din casă a mai salvat alți doi bărbați, găsiți pe stradă și care erau mult mai grav răniți. Unul fusese suprins de bombardament pe stradă, avea piciorul retezat de la genunchi și așezat lîngă el. Tot așa a fost urcat și în ambulanță. Iar cînd salvarea a juns și la locuința fratelui său, locul acestuia a fost luat de un alt rănit, abandonat de niște necunoscuți chiar la intrarea în bloc. Acesta era fără o mînă și un picior. Fratele lui a ajuns la un spital pe brațele unor prieteni. Familia lui Hussein a stat în adăpost pînă dimineața. Cînd s-a luminat, au văzut cu toții tragedia. Tot ce constituia mîndria beirutenilor ca imobile și puncte de atracție turistică erau la pămînt. Podul, cunoscut drept Podul aeroportului, la doar cîteva sute de metri de locuința lui Hussein, era de nerecunoscut. „Am văzut cu ochii mei cum a căzut o placă de beton din pod peste trei mașini care se aflau în mers”, rememorează bărbatul. Și au fost destule imagini de-a lungul timpului, atîta vreme cît una dintre cele patru surori a murit în anii ’80 sub ochii lui, lovită în plin de o bombă. Aproape de prînz s-au liniștit bombardamentele și au înțeles că trebuie să plece de acolo. Au reușit, cu chiu, cu vai, să vorbească cu un prieten care locuia foarte aproape de cartierul creștin. Acesta a venit și i-a luat, și i-a cazat la el acasă. Au stat acolo pînă duminică. Blocul fiind construit practic în cartierul creștin, zona era considerată una sigură. în plus, erau foarte aproape de Ambasada României, de unde aveau răspuns că în foarte scurt timp se va organiza un convoi către Siria. „Pe la ora 21,30 era foarte cald, și i-am spus soției că mă duc să fac duș. Am intrat în apă și am apucat să-mi dau cu șampon pe păr, cînd m-am trezit aruncat pe peretele opus. Am crezut că bomba a căzut chiar în baie. Am ieșit exact așa cum eram, în pielea goală. Nu știu dacă realizați ce înseamnă asta la musulmani. Soția era în pijamale și în picioarele goale. Cînd am ajuns la parterul blocului ne-am găsit un culcuș la îmbinarea dintre pereți, acolo zidurile erau foarte groase și speram să fim ocrotiți. Un militar aflat în zonă s-a dezbrăcat de pantaloni, și mi-a dat șortul lui. Am acoperit cu corpul fetița mea și a prietenului la care stăteam și atunci am văzut moartea cu ochii. Pereții unui bloc cu 120 de apartamente de dărîmau peste noi. Nu știu ce noroc am avut și am scăpat aproape nevătămați. în drum spre ambasada României, aflată la cîteva sute de metri, un alt soldat mi-a dat și o pereche de pantaloni. Cînd am ajuns la Ambasadă a venit ambasadorul și ne-a cazat într-unul din apartamente. Aproape că nu ne venea să credem că există atîta amabilitate”, povestesc cei doi soți.

Plecarea în România

După o noapte petrecută în sediul ambasadei, familia Zahoni a plecat către granița cu Siria într-un convoi inițial de opt autocare. Pe drum li s-au mai alăturat și altele și s-au făcut în total vreo 80, cu steagurile fiecărei țări afișate vizibil la vedere. „Am toată admirația pentru ce-au făcut diplomații români pentru refugiați. Au făcut o ambasadă ambulantă, pentru că și-au mutat practic sediul pe granița dintre Siria și Liban și au rezolvat acolo toate problemele cu documentele de călătorie ale românilor, familiilor mixte sau rudelor acestora. Erau pașapoarte expirate, le prelungeau pe loc, erau fără pașapoarte, se eliberau acte pe loc, erau copii de cîteva zile care nu aveau certificate de naștere se eliberau pe loc. Au făcut tot ce le-a stat în putință să ne ușureze chinul și să ne facă drumul lin spre casă. Am venit aici, vom rămîne în Bacău și vrem să luăm totul de la zero. Dacă ne vom găsi o locuință. Noi nu am rămas nici măcar cu hainele de pe noi. Atîta am reușit să luăm: geanta cu acte. în rest n-am mai rămas cu absolut nimic”, povestește Nicoleta. „în schimb, libanezii mei ne-au ținut la graniță mai bine de șapte ore. Ca să îndeplinească toate formalitățile pentru ieșirea și înregistrarea plecării din țară. Chiar și canadienii sau americanii s-au mișcat mai greu ca românii. Noi avem primele autocare pregătite pentru convoi cînd la ei nici nu se punea problema. De altfel, în același autocar cu noi a venit și o canadiancă de origine română. Femeia nu avea pașaport românesc, și cînd a văzut că diplomații canadieni nu-i puteau spune nici măcar cu aproximație cînd se vor pune în mișcare primele autocare, a apelat la români. Aici a găsit înțelegere și ajutor, și a venit în București în același transport cu noi. Nu pot decît să le mulțumesc autorităților române și președintelui țării care au avut grijă de noi ca și de proprii cetățeni și nu ne-a abandonat”, mai spune Hussein.

în țară, drama la fel de mare

Nici celor din România nu le-a fost mai ușor în momentul în care la primele știri despre situația din Liban au recunoscut zona în care locuia Nicoleta. „Cînd am văzut podul aeroportului bombardat, cînd am văzut pistele de aeroport scufundate în mare, am înțeles că este foarte grav ce se întîmplă. Am sunat plîngînd la firma ginerelui meu, deși îmi propusesem să nu plîng. Nu am putut vorbi atunci cu el, pentru că nu avea cum să ajungă la serviciu din cauza bombardamentelor. Am vorbit mai apoi scurt la telefon cînd mi-au spus că sînt bine și că fac demersuri să vină în România. Apoi am mai apucat de cîteva ori să vorbim pe net. Dar, între timp, pînă am plecat la București să-i așteptăm la aeroport cred că am vorbit cu tot ce înseamnă autorități în România”, povestește Cristina Pantazi. Cel mai cumplit moment a fost însă povestit de Nicoleta. în seara cînd au plecat din cel de-al doilea imobil în care se adăposteau, soțul făcea duș, iar ea era cu sora ei geamănă din România pe Internet. „Avem camere web și ne și vedeam. în momentul în care a căzut prima bombă în clădire, eu m-am ridicat pur și simplu și am plecat din fața monitorului fără să mai apuc să-i spun nimic. Iar sora mea a rămas înțepenită în fața monitorului cu camera web care rămăsese on-line și a asistat neputincioasă la prăbușirea clădirii în care mă aflasem cu doar cîteva secunde mai înainte. După vreo 12-13 bombe s-a prăbușit tot blocul și s-a întrerupt și legătura pe Internet. Nici acum nu-mi pot imagina ce-a fost aici, locul unde de acum sperăm că va fi și casa noastră”, a spus Nicoleta Zahoni cu ochii în lacrimi și privirea pierdută în negura războiului din Liban. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!