Exerciții de luciditate

Constantin CĂLIN

Mi se pare penibilă încercarea de a demonstra onorabilitatea „îmbogățiților de revoluție”. Cert, marile averi nu s-au făcut prin muncă. Muncesc, și nu văd nimic de pe urma muncii mele; abia mă întrețin. Marile averi nu s-au făcut datorită unor invenții ale posesorilor lor. Ce au inventat cei al căror nume figurează pe listele de bogătași? E, printre ei, vreunul suspect de genialitate? Marile averi nu s-au făcut prin acumulări progresive. într-o jumătate din timpul unei generații, adică în 16 ani, nimeni nu putea cîștiga și economisi, la noi, milioane de dolari. Moștenirile? Un bluf! Rămîne deci că marile averi au fost obținute prin mijloace neoneste, prin devalizări ale patrimoniului colectiv, prin combinații oneroase pentru țară, prin „mînării”, „țepe”, „tunuri” etc. Combătute numai în vorbe, crimele economice au frînat dezvoltarea generală a României. A ne preface că nu-i știm pe autorii lor e imoral, pervers, – o atitudine de slugi înfricoșate, lașe, complice.

Nu-i prea inteligent lucru, cred, să exagerăm cazul colegilor noștri de la Focșani, să ne lamentăm în stilul cunoscut al politicienilor din Opoziție (cea de azi sau cea de ieri). Cînd împotriva unuia dintre aceștia e declanșată o acțiune judiciară, acesta sare și strigă stereotip: „E un proces politic!” Haida-de! Ditamai hoții invocă adversități fictive. Nu exclud că există și răzbunări, invidii, meschinării, dar ele nu-s cea mai convingătoare explicație pentru astfel de situații. A striga, la rîndul nostru, acum, că povestea cu informațiile secrete era menită să „intoxice” presa și, prin retorsiune, să-i limiteze apoi libertatea, nu face o impresie prea bună. Scenariul e prea stupid ca să fie luat în serios. E clar totuși că cineva (sau mai mulți) „a pus botul” pe „momeală” (dacă „momeală” o fi fost), e clar că a vrut să o „verse” pentru a provoca un nou scandal, e clar că noțiunea de „informații clasificate” nu-i lămurită pe deplin etc. Haideți, însă, să nu ne prostim între noi! Nu biata știucă de Milcov (ca să folosesc termeni zoologici) e vînatul, ci, probabil, șeful ei, rechinul, suspectat de malversațiuni financiare. „Credibilitatea presei” nu poate fi sabordată decît de unul dintre aceștia. Tevatura recentă îmi reamintește, însă, că sîntem în țara acarului Păun. Amplificăm vinovăția acestuia, ca să uităm de cea a patronilor lui.

Nu mă bucură niciodată greșeala unui „confrate”, fie el și adversar, dar nici nu mă întristez artificial cînd „o caută cu lumînarea”. „Solidaritatea de breaslă” îmi interzice să fiu solidar cu cel ce nu respectă regulile breslei. în fapt, nu alcătuim un „bloc”: nu scriem o singură gazetă. Sîntem despărțiți prin zeci de lucruri, mai ales prin etică. în ceea ce mă privește, mă simt aproape de cel ce, oriunde ar fi, își face curat meseria. „Cîinii de pază ai democrației” nu sînt toți din aceeași mamă. Unii „latră” pentru ciolanul celor bogați, alții latră din cauza frustrărilor; și doar puțini fiindcă datoria lor e să „latre”. A vorbi, așadar, de „presă” cînd în discuție se află un singur ziarist sau chiar zece, e profund incorect. E ca și cum ai judeca Justiția după un procuror, Biserica după un preot, Medicina după un doctor, învățămîntul după un profesor etc. Generalizările duc la discreditări nemeritate. „Presa” înseamnă peste o mie de ziare și reviste. Și cîteva zeci de mii de ziariști, plus alți colaboratori.

Am văzut cîteva filmulețe cu imagini din sălile Parlamentului. Oameni plicitisiți și oameni fără stare. Prim-planurile cu unii dintre ei erau de-a dreptul jenante. Cam mitocani, săracii! Dincolo de aspectele satirice, m-a interesat altceva. Cînd nu dorm sau cînd nu se scobesc în nas și se scarpină în urechi, ce fac domniile lor? Conversează. Citesc ziare. Aferim! Dar de ce nu au nici o carte pe mese? Barem o colecție de legi, un volum de discursuri sau de memorii. Pentru argumentări, pentru analogii, pentru plăcerea intelectuală. Dar îmi iau repede seama: se simte cartea în ceea ce-și spun ei acolo? La cei mai mulți, referințele și aluziile livrești sînt tot atît de rare ca și rugăciunile pe stadioane.

Problematică e și legătura parlamentarilor cu țara. Dacă mi-ar sta în putință, i-aș obliga să călătorească mereu cu trenul, iar în județele de care au fost aleși să meargă apostolește. Ar vedea, în sfîrșit, mizeria, degradarea, urîtul: clădirile cenușii, scorojite, cu geamuri sparte, ale fabricilor și uzinelor dezafectate, cantoanele părăsite, macaralele abandonate, vagoanele învechite cu vegetație înaltă pe ele, gunoaiele de la marginea orașelor, pămîntul batjocorit. Chiar sub zăpezi, iarna, și sub ierburi, vara, tabloul e trist, revoltător. Dacă au un dram de conștiință, atunci ar trebui să se gîndească grav la România reală. Același comportament l-aș impune prefecților și primarilor: să umble cît mai mult pe jos. Am zeci de dovezi că nu cunosc decît drumul pînă la sedii, și acela din mașini. Dezmeticiți-vă, boieri dumneavoastră!nosc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!