Fără prejudecăți

Lecția lui „NU!”

Florin DUNĂREANU

… Parcul Cancicov, sub arșița soarelui de iunie. De ziua mondială a mediului, un grup de copii „de-antîia” dintr-o școală băcăuană au apelat la o modalitate elegantă și sugestivă de a le bate obrazul acelor concitadini care se află într-un permanent război nedeclarat, dar fățiș și părăduielnic, cu habitatul urban. Printr-o formulă simplă, directă, dar și de impact, le-au arătat acestora/acelora că spațiul ambiental în care ne ducem existența diurnă aparține în egală măsură tuturor și, deci, avem datoria deopotrivă de a contribui – dacă nu la optimizarea lui -, cel puțin la menținerea acestuia în limitele decenței și ale bunului simț elementar. Adică: să nu-l mai violentăm în nici un fel!
Așadar, cum au procedat respectivii țînci? Desenînd, pe coli de hîrtie obișnuite, diferite elemente din natură – o bancă, o alee, un rond de flori, un copac, o fîntînă arteziană, pe care le-au însoțit de texte scurte, dar sugestive în simplitatea lor. De pildă: nu stricați băncile, nu aruncați gunoi; sau: nu murdăriți băncile, nu scrijeliți copacii, nu rupeți florile, nu stricați stîlpii de pe alei. Și altele, în același stil. Leit-motivul l-a reprezentat acel NU! cu rol de interdicție, dar și de atenționare asupra carențelor de educație ale unora dintre concitadinii mai vîrstnici, deși nu cu prea mulți ani. Am văzut foile respective puse la vedere, ca să le poată observa „tot chiorul”, după cum se spune, și am remarcat gesturile de bună intenție ale acelor prichindei anonimi care, îndrumați de învățătoarea lor, au știut să găsească formula de a ne spune unde greșim și, mai ales, să ne corectăm năravurile proaste.
Spre decepția mea, cîteva ore mai tîrziu, adică spre seară, cînd parcul era invadat de hoardele dezlănțuite ale unor tineri și adolescenți lipsiți de autocontrolul conduitei, toate acele mesaje dispăruseră, aruncate pe alei și călcate de picioarele trecătorilor neatenți și impasibili, sau aruncate la coșurile de gunoi. Autorii unei asemenea isprăvi – tineri imberbi, teribiliști ori cu violențe de conduită și limbaj -, își reluaseră postura de stăpîni absoluți ai locului, sprijinindu-se cu picioarele încălțate în adidași tocmai pe exact acele locuri ale băncilor destinate șezutului, ori scriindu-și numele cu crete și șpraiuri sau sculptîndu-și-le cu briceagul, rupînd florile – și așa puține, spre a număra petalele într-un așa-zis nevinovat joc „mă iubește, nu mă iubește!…”.
Norocul nostru, totuși, că prin pălămida deasă a lipsei de educație și de respect față de valorile comune, mai răsare și roșul aprins al macilor, ca simbol al bunei-cuviințe. Semn că speranța se încăpățînează să trăiască… încălțate în adidași tocmai pe exact acele locuri ale băncilor destinate șezutul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!