Fără prejudecăți

Efectele perverse

După 15 ani de la evenimentele din decembrie ’89 încă nu s-a ajuns la un consens politic național privind caracterul schimbărilor structurale și de conținut: a fost revoluție – și dacă da, ce fel de revoluție a fost aceasta -, sau o lovitură de stat orchestrată din exterior, cu figurație autohtonă? Un singur efect e clar: schimbarea de decor. Comuniștii au fost constrînși să cedeze puterea, sub presiunea străzii, cu protagoniști din planul al doilea avansați pe post de lideri. In același context, vechiul dicton „vox populi, vox Dei” s-a manifestat doar ca o formă de legitimitate a ceea ce avea să urmeze, și mai puțin ca o formă de schimbare a conținutului relațiilor dintre „populi” și „Dei” (popor și Dumnezeu – aici, în accepția de conducători). Astfel că speranțele românilor s-au transformat în deziluzii ce se manifestă în continuare ca blestemul pentru păcatul rîvnirii la normalitate.
Ce au cerut atunci revoluționarii, în acel decembrie însîngerat și care, totodată, se anunța a fi glorios? Inlăturarea comunismului, alegeri libere și dreptul neîngrădit la opinie. Recunoașterea și respectarea demnității. Ce s-a împlinit din toate acestea? Cîte puțin din fiecare. Atît cît să ilustreze și să mențină un echilibru, destul de fragil, al aparențelor. Celebrul vizionar autohton Silviu Brucan – virtuozul menestrel al situațiilor de circumstanță – prevestea că României îi vor trebui 20 de ani pentru a accede la valorile democrației autentice și la efectele, benefice, ale economiei de piață. A fost un optimist. După un deceniu și jumătate sîntem aproape la fel de departe de împlinirea acestor deziderate. E drept că și noi, românii – o parte destul de însemnată dintre noi – am contribuit la amînarea sine die a acestui moment; fie printr-o atitudine de indiferență și acceptare vinovată a dezastrului generalizat, fie printr-o conduită de atentat la siguranța națională. Căci – susțin personalități de notorietate din sfera politicului și a științelor istorico-sociale -, nici una dintre epocile istorice pe care le-am traversat nu a fost, nu este mai lipsită de moralitate politică pe planul conduitei liderilor săi și al moravurilor vecine sau sinonime cu criminalitatea în multitudinea formelor ei de manifestare.
La așa popor, asemenea conducători – se spune. Adevăr confirmat și reconfirmat pe întreg parcursul celor 15 ani. Tentativele de resuscitare s-au dovedit anemice și lipsite de efecte. Ne-am specializat în arta pantomimei, devenind experți. Logoreea este limba ce-o vorbim. Minciună, vorbe goale, provocare. Disperarea – percepută ca o stare firească. Adîncirea continuă a prăpastiei dintre bogați și săraci, dintre îmbuibați și flămînzi, dintre sforari și marionete. Pastișe oferite ca remedii universale. Legalizarea incompetențelor, pasarea responsabilităților și culpabilizarea adversarilor. Consensul ilegalităților de tot felul, sub masca lozincilor și a sloganurilor de tipul „salus populi suprema lex esto” (salvarea poporului să fie legea supremă – dicton latin devenit expresie în sensul că interesele poporului trebuie să aibe întîietate față de cele particulare). Și am văzut cum au. Ne-am convins pe propria piele.
Au trecut deja 15 ani. Vor mai trece, poate, încă pe atîția, mai mulți chiar pînă ce zeița Fortuna se va gîndi să ne zîmbească și nouă, celor ce facem parte din „populi”, cu toată gura. Totul e s-avem răbdare (după cum ne îndemnau, la vremea lor, și comuniștii). Pînă ce minunea se va întîmpla, să rămînem la „efectele perverse” ale perioadei post-decembriste, după cum plastic le definea ex-președintele Ion Iliescu la utima întîlnire din mandatul prezidențial, cu ziariștii. Cu alte cuvinte: gura păcătosului, adevăr grăiește! (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!