Fără prejudecăți

Adevărul sucombat și minciuna eternă

Mihai BUZNEA

întrebările despre revoluția română au un început – în decembrie de foc al anului 1989, dar nu se întrevede nici un sfîrșit pentru ele. Doar semne de exclamații urmate de puncte de suspensie. La fel, marile adevăruri nu reușesc să iasă la suprafață, menținînd falsul și suspiciunea și aruncînd asupra vremilor de-atunci îndoiala și vinovăția. „Veritas odime parit”) (adevărul aduce ură) spunea, cu secole în urmă, un mare gînditor al antichității (Terențiu), în accepție românească dictonul sunînd la fel de expresiv: adevărul umblă cu capul spart.
în Bacău sînt (de fapt, se pretind a fi) cîteva sute de revoluționari cu acte în regulă (destul de îndoielnice, totuși). Și organizație de revoluționari. Din ce medii sociale provin, cu ce se ocupau membrii ei înainte de „evenimente”, ce afaceri învîrt (unii dintre ei) cred că e mai bine să le trecem sub tăcere. Gestul ar tulbura puțin (mai mult) apele, ar stîrni, poate, reacții necontrolate și nu s-ar rezolva, totuși, nimic. Trecerea timpului legitimează și validează. Nu-l poți da înapoi. Tăcerea e de aur, iar cel ce strigă mai tare se face ascultat, acceptat, chiar dacă-și asociază minciuna. Cred, chiar sînt convins că din aste pricini nu s-a scris nici o carte despre revoluția băcăuană, așa cum a fost ea. Ca să se știe. Ca să rămînă o mărturie pentru mai tîrziu. Dar ce interes există? Asupra unor lucruri, momente, situații, e mai bine să păstrezi discreția, adoptînd politica struțului. Nu vindecă, dar nici nu doare!
Ce m-a apucat, însă, să ies tocmai acum în față, cînd nimic nu se (mai) întîmplă, cînd pînă la rotunjirea a încă unui an de istorie „revoluționară” mai avem a număra destule zile? O întîmplare, o pură întîmplare pe care o consider providențială, mi-a pus în mîini un document de o indubitabilă valoare istorico-documentară. Se numește „Martor ocular”, este un foto-album însoțit de cîteva texte cu semnături de prestigiu și aparține profesorului clujean Răzvan Rotta, unul dintre revoluționarii noștri autentici. în orele și minutele de mare dramatism petrecute în ziua de 21 decembrie 1989 în Piața Libertății din Cluj-Napoca, profesorul Rotta s-a aflat printre participanți – demonstranți, provocatori, militari înarmați și dotați cu cartușe de război – cu aparatul său de fotografiat. Cu el, cu acel aparat, a avut curajul să oprească istoria în loc, să o imortalizeze și să ne-o restituie astăzi. în textele și fotografiile albumului de 32 de pagini nu veți găsi nici metafore lingvistice, nici cadre artistice. Totul este viață sau moarte. Spuse, arătate, într-un limbaj sobru, din care răzbate tragedia: Cluj-Napoca, Piața Libertății, 21 decembrie 1989, ora 15.40 – 15.55. în numai zece minute: 12 decedați și 26 de răniți. Capitolul „21 de fotograme care au zguduit lumea” (semnat de reputatul teleast Lucia Hossu-Longin) se constituie într-un aspru și neiertător rechizitoriu la adresa criminalilor în uniformă: „Filmul profesorului Răzvan Rotta a făcut înconjurul Europei. I-a uimit pe francezi, i-a șocat pe germani. Dincolo de durerea adîncă ce ne-o produc și azi, cele 21 de fotograme din Piața Libertății reprezintă singurele documente de necontestat ale represiunii (…). Filmele lui Răzvan Rotta rămîn, după 15 ani, cea mai tulburătoare probă a confruntării din decembrie 1989. (Ele) rămîn în istoria noastră un adevărat monument al adevărului. Din acela menit să dureze și să înfrunte în eternitate minciuna”. Dar și un moment al dramatismului, așa cum ne este fixat în conștiințe de consemnările-rechizitoriu ale revoluționarului Victor Eugen Mihai-Lungu și col. magistrat (r) Tit-Liviu Domșa: „âmpușcați-i,că nu-s oameni!”. Postfața profesorului Răzvan Rotta este, la rîndu-i, actul de acuzare al acelor evenimente sîngeroase lipsite de orice logică: „Cred, acum, că atunci, în decembrie 1989, NU trebuiau să moară oameni. Istoria și-ar fi urmat cursul și fără ca atîția clujeni să treacă în rîndurile drepților cu mult înainte de soroc. Și atunci? De ce-au murit totuși? De ce? Cred c-au fost jertfele comunismului, ale îndoctrinării și îndobitocirii noastre, astfel încît niște necăjiți de soldați și ofițeri ai Armatei Române să poată crede că acești curajoși cu piepturile și mîinile goale sînt periculoși, dușmani ai…cui? AI CUI?”
La Bacău nu au fost victime. Nu s-a tras cu armele în mulțime. Avem, în schimb, revoluționari. La ce bun, așadar, o istorie a revoluției băcăuane, care să stîrnească pasiuni, orgolii, răutăți, atitudini vindicative? Să lăsăm lucrurile așa cum sînt acum. E mai înțelept…! Oare!? de r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!