Fără prejudecăți

Au, mă doare!

Mihai BUZNEA

Boala e, adesea, doar o chestiune ce ține de mental, adică de percepția ei. Ești ipohondru, nu mai ai nici o șansă de scăpare și ți se-ntîmplă, cunoști zicala, „…cîte rele, toate-n fundul babei mele!”. O tratezi cu sictir, adică cu indiferență și detașare, fuge de tine, te lasă în pace și ești salvat. Toate astea mi le spunea, cu destulă vreme în urmă, un reputat medic psihiatru, partener de discuții inspirate de învățăturile lui Esculap.
Calitățile curative ale optimismului meu molipsitor m-au ținut ani buni departe de spițerii, drogherii, drajeuri, medici, rețete, primejdii și alte adjuvante de acest soi, pînă cînd vîrsta și-a pus, totuși, verdictul implacabil: treci la ordine! Drept pentru care, de cîtva timp am plăcerea (halal plăcere!) întîlnirii lunare cu medicul de familie care, drăguț și amabil ca orice purtător de halat alb, îmi înmînează rețeta de „compensate”. Am noroc, pentru că pe alții îi cam ocolește. Pînă aici, toate-s la locul lor. Numai că de fiecare dată cînd trec pragul farmaciei mă cuprinde așa, o stare febrilă vecină cu teama și chinuit de gînduri precum: oare-mi dă?; da’ cît mă costă? Și simt cum buzunarul intră, la rîndu-i, într-o stare de agitație de parc-ar vrea să strige: au, mă doare!
Dintr-un nărav destul de vechi m-am pricopsit cu obiceiul de a nu arunca chitanțele și, mai nou, bonurile fiscale de plată cu care-mi fac cumpărăturile. Așa, ca să fie, că nu se știe! Cineva chiar mi-a spus odată: statistician trebuia să te faci, nu scîrța-scîrța pe hîrtie! Intru, așadar, mai zilele trecute, în farmacia mea „de serviciu” și doamna, amabilă ca de obicei, îmi spune: știți, prețurile și-au sporit… efervescența. Iar?, întreb și instantaneu simt cum mă ia cu melancolie; pe la buzunare! Iar!, îmi răspunde farmacista. Da’ cum, că n-am auzit și nici văzut pe nicăieri cum că s-ar ajusta prețurile la pilule? Răspunsul, însoțit de o strîngere semnificativă din umeri, vine prompt: nici boala nu se-anunță; vine fără să te-ntrebe!. Și-mi spune cît mă costă distracția. Scot banii și, ajuns acasă, fac verificarea de rigoare pe chitanțele fiscale: aceleași două medicamente, compensate 50 la sută, mă costau: 118 000 – în martie; 230 000 – în august; în octombrie – 302 000. Intr-adevăr, îmi zic, guvernanții – în mare mila lor au grijă să ne ia cu două mîini ceea ce ne dau cu o mînă. Ne îmbolnăvesc cu bună știință spre a-și putea promova programele de protecție socială. Imi înghit cu noduri cele două tablete betablocante și scormonesc prin memorie după niște expresii mai pitorești la adresa ălora de sus. Mă simt oarecum mai liniștit, chiar dacă gîndurile îmi zbîrnîie: uite, dom’le, ăștia au urcat pe NeVe, în numai 6 luni, prețurile medicamentelor de aproape trei ori! Da-le-ar Domnul ce mi-a dat și mie, dar fără compensare!…
Aflu, mai apoi, că România-i moț și la acest capitol: medicamentele au, la noi, cele mai mari prețuri din Europa: cu 24 la sută față de Franța, cu 34 la sută față de Spania; tva-ul cel mai ridicat – 9 la sută, în timp ce în țările europene către care tindem să ne-apropiem aceasta nu depășește 4 la sută. Șapte marje de ajustare la noi, niciuna la ei: taxe vamale (fără – în UE) la importuri, cotă de transport, adaosuri practicate de intermediarii în lanț și altele asemenea. Să te mai miri, așadar, că te apucă, subit, durerea de cap sau, mai răru, palpitațiile la inimă, că nu degeaba s-a ajuns ca unul din șase români să fie atacat de boli cradiace!
In rest, toate-s normale și se explică. Chiar dacă buzunarul strigă tot mai tare și din ce în ce mai des: au, mă doare!

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!