Fără prejudecăți

Hipnoza alergică

Mihai BUZNEA

Care ocară e mai mare: să ți se refuze un post pe care îl meriți, sau să fii pus în el fără să-l meriți? Atunci cînd și-a încredințat posterității această cugetare/întrebare (în Caracterele, VIII), eseistul francez La Bruyere s-a gîndit la contemporanii săi francezi, nicicum la politicienii aserviți din zilele noastre și de pretutindeni, și cu atît mai puțin/deloc, la cei din Bacăul zilelor noastre. Dar, ce-i caracterizează pe alții ne poate defini și pe noi, astfel că „spre a ajunge la dregătorii există ceea ce se cheamă drumul mare sau drumul bătut; dar drumul dosnic sau scurtătura este cel mai rapid” – spunea același liber cugetător.
Calea spre demnitatea de viceprimar al urbei lui Bacovia tulbură, în ultima vreme, apele politicii locale, riscînd a se transforma într-un adevărat taifun al intereselor, orgoliilor și ambițiilor, sau cam așa ceva. Fiecare dintre cei angrenați în bătălia pentru puterea administrativ-decizională se gîndește nu atît la slujirea plebei, ci la caimacul din oala cu lapte. Candidații nu-s deloc puțini, sînt chiar suficient de mulți, ceea ce dovedește dulceața fructului dorit pentru care fiecare în parte se consideră (cel mai) îndreptățit. Incompatibilitatea fostului mandatat la onorurile civice le-a creat acestora o stare de hipnoză vecină cu iluzia de a-ncăleca pe caii albi ai măririlor ce se țineau – pînă mai ieri-alaltăieri, departe de ambițiile și de doleanțele lor.
Dar această hipnoză alergică este prezentă nu doar printre noi, băcăuanii, care-s mai puțin interesați de cum se va numi viitorul viceprimar și ce culoare va avea tunica lui. Psihoza e clară: toți – o apă și-un pămînt! Sindromul măririi și-al puterii a făcut victime și prin alte părți ale plaiului mioritic. Ceea ce se-ntîmplă în aceste zile cu președintele Consiliului județean Vrancea face parte din același spectacol național. Sau cu primarul și viceprimarul de Vâlcea. Ori cu prefectul de Iași. Diferă doar decorurile, actorii și regia. Scenele sînt croite după tipicuri ce se-aseamănă pînă la a fi confundate, iar scopurile sînt aceleași: de ce tu, și nu eu?!, cu stăpînirea ciolanului , cîtă vreme acesta mai are ceva carne și măduva intactă.
Deși scurtă și recentă, istoria post-decembristă abundă în astfel de situații jenante și lipsite de bună-cuviință. La „parlamentarele” din urmă cu exact zece ani și-au depus candidatura un număr record de doritori pentru Cotroceni: 18! între ei – un popă, un șef de șoferi, un lider al partidei pensionarilor, mai mulți universitari; puțini oameni politici „de profesie”. Toți la un loc și fiecare în parte aveau aceeași „chemare”: binele plebei. Era imaginea lor de pe avers, de oameni publici, fiindcă pe revers altele le erau chipurile; cele adevărate: fascinația măririi, atracția înălțimilor, cu adjuvantele lor – interesul și orgoliul. Spunea, cîndva, Voltaire: „Se pare că plăcerea de a guverna este foarte mare de vreme ce mulți oameni doresc s-o facă”. Și iată că și la noi, umilii civitas ai unui oarecare și banal oraș de provincie, atracția e la fel de mare. Dar de ce să ne mirăm?! Tot românul e, mai mult sau mai puțin, politician. Peste tot există cîte o „poiană a lui Iocan”, cîte un mini-parlament unde se pune țara la cale. Iar dacă vine vorba și de oarece învîrteli cu foloase palpabile, cum poate fi și scaunul de viceprimar al unei urbe cu 200 000 de suflete, atracția discursului revendicativ iese din limitele bunei-cuviințe. Fiindcă, nu-i așa!? – „Dacă tot omul, după Aristotel, este un animal politic, înseamnă că tot politicianul este om”.
Spre cine își va trimite, de astă-dată, grațiile zeița Fortuna, vom afla în curînd. Dar, oricum se va numi norocosul, pentru băcăuanul de rînd lucrurile vor rămîne la fel. Adică, nu prea roze. La masa bogaților nu toată lumea are locuri rezervate…

Hipnoza alergică

Mihai BUZNEA

Care ocară e mai mare: să ți

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!