Fără prejudecăți

Prohibiție în alb

Vă mai amintiți? Unul dintre preceptele comuniste la care se apela aproape cu fiecare prilej se referea la conținutul proprietății și suna cam în felul următor: „ce-i al tău e-al nostru, iar ce e al nostru aparține statului”. Cu alte cuvinte, individul avea totul și, de fapt, nimic. Foamea de proprietate a răbufnit ca un vulcan în erupție imediat după decembrie ’89 și, iată, după 15 ani de tranziție devorează cu aceeași lăcomie și lipsă de scrupule tot ceea ce poate duce la îmbogățire rapidă. Nesocotind principii, legi, sentimente, dar și bunul simț ce ne însoțea, cîndva, fiecare dintre fapte, mulți dintre români și-au asociat tot ce este mai urît, mai degradant și mai lipsit de moralitate, clădind averi pe suferințele celorlalți. Regulile sînt (au devenit) implacabile: legea celui mai tare este atot-stăpînitoare. De vină este și frustrarea acelei jumătăți de veac trăită în minciună, abuz dictatorial și falsitate susținute de legi strîmbe, dar nici predispoziția la căpătuială cu orice preț nu e străină de tot ceea ce se-ntîmplă.
Chiar și în condițiile din vremea comunistă, în care orice act de caritate putea stîrni suspiciuni și reacții dure din partea autorităților, s-au aflat oameni care și-au dăruit colectivității prea-plinul posibilităților lor venite din muncă răsplătită tot de noi prin gesturi de recunoaștere. Am în vedere nume ilustre din medicina românească, specialiști de înaltă valoare profesională și probitate morală, care cu bani obținuți din veniturile proprii au construit spitale, clinici, sanatorii, au dotat cu aparatură medicală performantă secții și saloane, uneori gesturile lor fiind făcute într-un deplin anonimat pentru că nu-și doreau acea aură de samariteni care, astăzi, se află la mare preț, dar este aproape total lipsită de fapte. Acele atitudini aveau în față o cazuistică celebră și recunoscută, reprezentau o continuare a unor donații precum Spitalul Elias din Capitală sau vechile clădiri (în funcțiune și astăzi) ale spitalului băcăuan. Cazuri similiare se înregistraseră, de asemenea, la Iași, ca și în alte centre medicale ale țării.
Astăzi – faptul fiind de notorietate – sistemul românesc de sănătate acuză o stare de suferință cronică, cu accente permanente de criză. Explicația ne e la îndemînă: insuficiența resurselor financiare. Reală și inhibitoare. Alternativa? Dezvoltarea sistemului privat al medicinii printr-o legislație permisivă și stimulatoare. Din această perspectivă, Bacăul e unul dintre centrele de referință. Nenumărate clinici, cabinete, laboratoare au apărut ca într-o explozie dătătoare de speranțe și certitudini.
Totul este OK, în spiritul vremii! O singură întrebare riscă să rămînă fără răspuns: cu ce bani s-au făcut toate acestea? Personalul medical este total nemulțumit (pe bună dreptate) și acuză guvernanții că le oferă salarii mult prea mici față de eforturile pe care le depune și importanța socială a muncii, de dificultățile cu care se confruntă și de riscurile care îl pîndesc. Și totuși: de unde banii care deschid ușile spre succes? Băncile sînt destul de reticente atunci cînd li se solicită credite pentru astfel de proiecte. Rămîne, așadar (în afară de moștenirile” miraculoase și acoperitoare de la socri sau alte rude) o singură sursă principală pentru acumularea și formarea capitalurilor necesare investițiilor de acest fel: „atențiile” pacienților aflați în situații-limită, adică de a fi sau a nu mai fi. Ori, pentru a continua să fie, umblă la „sensibilizare”. Nici acesta nu ar fi un păcat prea mare dacă măcar o parte din banii rezultați, dar necontabilizați, s-ar întoarce, precum altădată, la cei care au cotizat în disperare de cauză fiind. Nu apelez la exemple pentru a nu stîrni animozități sau a fi acuzat de atac la persoană. O spun încă odată: parte din banii oferiți (pretinși) și primiți sînt meritați atîta vreme cît guvernanții îi tratează nemeritat pe cei ce și-au asumat responsabilitatea de a veghea la sănătatea noastră, transformîndu-i în victime ale unui sistem bolnav. Altceva îmi frămîntă mintea: de ce, oare, nu am aflat, în atîta amar de ani, de un singur gest similar cu cel al acelor iluștri înaintași?; de o singură donație care să reia o tradiție ce a susținut, cîndva, onoarea oamenilor în halate albe?! O „prohibiție” al cărei sfîrșit nici măcar nu-l întrezăresc…
Mihai Buznea sentimente, dar și bunul simț ce ne însoțea, cîndva, fiecar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!