FĂRĂ PREJUDECĂȚI Adio, dar rămîn cu tine!

Mihai BUZNEA

Să auzi, și totuși să nu-ți vină a-ți crede urechilor: peste 54 la sută din supușii Majestății Sale Elisabeta a Marii Britanii sînt dispuși să părăsească în orice moment bătrîna insulă spre a o lua spre alte colțuri ale lumii, mai însorite și cu „vino-ncoa” pentru urmașii lui Wielhelm Tell. Roșcații și pistruiații englezi s-au săturat pînă peste cap de clima umedă și rece, de zilele posomorîte și muncă multă, iar gastronomia săracă, cu feluri puține și greu digerabile, le provoacă silă și le taie apetitul. Acestea sînt concluziile unui amplu studiu dat recent publicității, întreprins de cercetători de marcă din domeniul psihologiei, climatologiei, economiei, habitatului, igienei alimentare și altor cîteva științe de referință.

Motive serioase de îngrijorare? Da, și nu prea, cu toate că indicele sporului natural al populației se înscrie, încă, în limite ce nu provoacă migrene futurologilor și politicienilor. Fenomenul tendinței (neîmplinite) de emigrare este mai vechi, fiind sub observație chiar din perioada interbelică. Imediat după războiul al doilea, 44 la sută dintre englezi erau stăpîniți de ideea de a-și schimba patria, preferînd – atunci ca și acum, țări cu populația majoritară vorbitoare a limbii lui Shakespeare: Australia, Noua Zeelandă, poate chiar Statele Unite, cu toate că în top s-a aflat și a rămas Spania. De care, însă, nu prea cutează să se-aproprie dintr-un motiv care ne face să zîmbim, condescendent și superior, totodată: englezului îi merge mintea greu la învățatul limbilor străine! E-n ceață londoneză, cu alte cuvinte, și asta-l oprește să traverseze Canalul spre lumea plină de soare (și mai puțin de promisiuni amăgitoare). Citind toate chestiile astea surpriză prin nu mai știu ce gazetă de-a noastră, au început să mi se perinde prin fața ochilor, ca la o defilare de Ziua Reginei, cohortele de români, unii mai palizi la chip, alții ceva mai colorați, spre pămîntiu, care au luat cu asalt euro-tunelul spre a ajunge și a se stabili pe malurile Tamisei sau ale Mării Nordului. Țara Făgăduinței. Ce e stresant pentru unii (băștinașii), poate fi ideal pentru alții (imigranții de pe Dîmbovița). Flux și reflux. Agitație fără șanse. Primii – nu reușesc să plece; veneticii – să rămînă. Exact ca într-un mai vechi film românesc, de carieră, din epoca Odiosului și Sinistrei: Adio, da’ rămîn cu tine! Dorințe, speranțe și, deopotrivă, decepții în ambele tabere. Neputință e numele lor! Ei nu pot pleca, pe-ai noștri nu-i lasă să rămînă. Pas de mai înțelege ceva! Fenomenul, cu ambele lui sensuri, ar putea fi, cred eu, o generoasă și optimistă temă de cercetare pentru guvernanții vorbitori ai celor două limbi. Cam așa: să vină ei la noi cu tot cu regină, prinț, moștenire și familie regală și să ne ducem noi la ei (eventual fără parlamentari și guvernanți, că ne-am descurca într-un fel). Lăsînd, fiecare, totul pe loc, pînă la utimul pai. Dilema e: dacă englezii s-ar da de ceasul morții să facă și aici ceea ce au reușit în cețosul United Kingdom, românul nostru în cît timp ar reuși să-și transforme insula într-o curiozitate geografică? Pun mîna în foc că pentru așa ceva nu i-ar trebui o perioadă istorică.