Mihai BUZNEA
Obraznicul mănîncă praznicul, iar timidul înghite în sec și mai zice și pardon, scuzați de deranj. Cam aceasta ar fi toată înțelepciunea existenței de fiecare zi, în care cel puternic și cu tupeu își taie felii groase din ospățul public, în timp ce slabul așteaptă să i se facă loc la masă, dar nu prea încape de alții.
Observ fenomenul de vreo 25 de ani, de cînd pe una din crengile teiului de sub streașina ferestrei mele s-a aciuat o familie de guguștiuci care tocmai se pregăteau să scoată o pereche de pui. Trebuie să-i ajut, mi-am spus, și de două ori pe zi le presar pe pervaz o mînă de grîu, alături de cutiuța cu apă. O vreme, lucrurile au mers normal, păsările cu penaj gri, delicat, erau îndestulate și nimic nu le tulbura de la modestul lor ospăț. Vizita vrăbiilor, devenite și ele personaje obișnuite, nu făcea decît să confirme armonia. Pînă au aflat porumbeii și au ocupat teritoriul în forță. Agresivi și lacomi, au stricat rînduiala, înstăpînindu-se ca la ei acasă. Hulpavi, înghit totul într-o clipită, alungînd cu o simplă bătaie de aripi celelalte înaripate dezavantajate de gabarit. Nu lasă nimic pentru guguștiuci și vrăbiuțe, își umplu gușile pînă să le crape și apoi păzesc locul de cei ce s-ar încumeta să fure vreo boabă. Pe cei insistenți îi lovesc cu ciocul spre pedepsire și ținere de minte. Ei sînt stăpînii, autoritari, nu acceptă compromisul, chiar dacă iau ce nu le aparține și nici nu sînt invitați la masă, unde ar fi loc pentru toți, de n-ar fi la mijloc lăcomia.
Dreptul celui mai tare face și printre păsăret legea. Selecția naturală. Instinctul. Exact ca la oameni. Unii se înfruptă prea mult, ceilalți, foarte puțin sau deloc. O știre recent publicată de un cotidian de prin părțile noastre reitera, în ton de fapt divers, că în numai patru zile, primele din acest an, în județul Bacău rata mortalității a crescut de aproape opt ori în comparație cu perioadele normale. Victimele – dintre persoanele în vîrstă. Cauze: frig, boală, foame. Din relatările post-revelion mai aflăm că numai focurile de artificii din noaptea de An Nou au costat zeci de milioane de lei, iar mesele restaurantelor care organizaseră petreceri gemeau, dimineața, sub greutatea mîncărurilor și băuturilor care nu mai încăpuseră în gușile petrecăreților. Boabele de grîu smulse de către porumbei de sub ciocurile guguștiucilor și ale vrăbiilor gureșe, dar lipsite de îndrăzneală. Cîte guri flămînde nu s-ar fi putut înfrupta, măcar o dată, pe săturate, la mesele bogaților? Nimeni nu și-a pus întrebarea. La ce bun?
Cei treisprezece ani postdecembriști sînt plini de astfel de pilde. Miliardarii de carton, îmbogățiții de peste noapte și-au luat și continuă să-și ia partea leului fără a-și pune întrebarea dacă o merită sau nu, dacă i se cuvine și altuia, dacă e moral sau imoral. Banul e măsura reușitei și a poziției sociale, nu valoarea reală a individului. Cu el, cu banul, faci și desfaci orice. Cine nu-l are este o nulitate. Se dă (este dat) deoparte. Sătulul nu crede flămîndului, bogatul nu acceptă vecinătatea săracului decît doar pentru a-i ciuguli și ultimul bob de grîu. El face legea, ierarhizează valorile și selectează favoriții. Exact ca-n pilda cu porumbeii agresivi, guguștiucii manierați și vrăbiile temătoare de pe pervazul ferestrei mele, a ta, a celorlalți. Cine-i mai tare în cioc mănîncă, cei slabi dau pe delături și înghit în sec. Așa-i de cînd lumea și pămîntul!
Lasă un răspuns