Mihai BUZNEA
În sfîrșit, s-au dus ca și cum n-ar fi fost! Douăsprezece zile de repaos de sfîrșit de an, din care n-au lipsit colindătorii și urătorii, petardele și împușcăturile, bubuiturile ca de canonadă de artilerie, ospățurile pantagruelice și aglomerările de la „Urgențe”, mînărelile și buzunărelile, focurile de artificii, macroconcertele în aer liber și slujbele de priveghere din mijloc de noapte. Tacîm complet, „made in Romania”. Sîntem, acum, mai odihniți? Poate, deși n-aș prea crede! Mulțumiți? Oarecum! Mai buni de treabă? Om vedea! Singurul lucru cert, din acest spectacol al timpului pierdut, e acela că am bifat șase week-end-uri complete, cu folos doar pentru comercianți, pe mulți dintre aceștia sărbătorile de iarnă salvîndu-i de la faliment pe seama sărăcirii bugetelor noastre de familie. Dar se cheamă, nu-i așa, c-am fost în rînd cu lumea!
N-am veste ca prin alte colțuri de lume să se fi întîmplat la fel ori cam pe-aproape. Recte, să se irosească atîta amar de vreme, cu toate că și pe la alții a trecut Crăciunul și s-a primenit Anul. Dar, pentru aste sărbători n-a fost nevoie decît de-o noapte și de-o zi. Motivul e simplu: nu irosi ceea ce-ți lipsește. Americanul e pragmatic. El știe că „times is money”. Românul încearcă să-i țină trena (doar în vorbe, nu și-n fapte), enunțîndu-și, la rîndu-i, maximele: „Dacă stai, îți stă norocul” și „Nu lăsa pe mîine ce poți face azi”. Dar uite că le-a lăsat. Și nu una, ci douăsprezece zile; cu gîndul, probabil, că de azi va porni cu toată viteza „în căutarea timpului pierdut”. Cine știe, însă, dacă, și cînd, îl va mai găsi!
Pînă una-alta, mă sîcîie niscai întrebări la ale căror răspunsuri nu reușesc deloc s-ajung: cît ne costă aste sărbători prelugite, la punga comună, dar și la buzunarele personale? Vom scăpa vreodată de astfel de năravuri păguboase, ori boala e lipsită de orice leac? Cum ne văd alții, și ne judecă, mai puțin contează! Sau deloc! Doar nu avem a da seamă nimănui, cu toate că nu puțini sînt ochii ce ne pîndesc intrarea în comunitatea Uniunii Europene, adică acolo unde și clipa, nu doar ziua, se măsoară în termenii ecuației cîștigului sau pierderii. Oare noi ce am bifat acum? Nu cred că ar fi vreun semn de îndoială! Asta, pentru a fi în ton cu zicerea unui ilustru om de cultură al veacului trecut: „Cea mai fantomatică dintre irealități este omul care nu lucrează”. O irealitate ce s-a coborît, în cazul nostru, de la vlădică la opincă, adică de la guvernant la cel din urmă guvernat, într-o terapie a lenei, despre care o altă minte strălucită spunea, cîndva: „Toată lumea se agită ca să-și găsească odihna, dar există oameni atît de leneși încît își pun scopul la început”!
Nu mă las pradă iluziei că gîndind astfel, dar mai ales spunînd-o și altora, îmi voi face doar prieteni care să mă aprobe, eventual să mai și aplaude. Explicația e simplă: cine înoată împotriva curentului are toate șansele să fie luat de ape. Dar îmi asum riscul. Poate vor face și alții ca mine. Pînă să se confirme, sau nu, schimbarea de direcție, mă uit pe calendarul 2004 și constat, cu bucurie: sfîrșitul anului pe care tocmai l-am început le-a cam „tăiat macaroana” românilor doritori și meșteri mari în tăiatul frunzei la cîini: atît Crăciunul, cît și Revelionul, pică cum nu se poate mai bine; adică, la sfîrșit de săptămînă! Adio, așadar, de șase ori week-end!
Hai noroc!
Lasă un răspuns