FĂRĂ PREJUDECĂȚI Frecții pe-un picior de lemn

De cîțiva ani, românul e chinuit de o durere de cap care nici că-l mai lasă în pace. În eforturile lor de modernizare și inovare prin imitare, guvernanții ne-au dăruit o găselniță pur autohtonă, care nici cap, nici chip și nici coadă nu are, un hibrid rezultat din încrucișări și combinări năstrușnice, hulpav de bani și avar cînd e vorba să-i verse. Ați ghicit, e vorba despre noul și originalul sistem de asigurare a sănătății. Un minister – CNAS, paralel cu cel al Sănătății și Familiei (și ca structură, dar și ca „performanță” ) se ocupă, chipurile, de starea sănătății noastre. Naștere cu forceps și un prunc care nici că iese din moarte clinică, în pofida eforturilor disperate de resuscitare și aducere la o viață cît de cît normală. Avorton susținut de un aparat (birocratic) extrem de costisitor. Obligativitatea înregimentării și a plății contribuției personale. Vorba proverbului, scos de la naftalină: „Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheazmă!”. Structuri semiparazitare pe verticală și orizontală : specialiști și funcționari plătiți cu salarii grase și stimulați cu premii generoase, sedii luxoase, birouri confortabile, ambiant modern pentru susținerea psihică. Opulență în sărăcie.

Din banii noștri, puțini la bază, dar mulți la grămadă. Cînd să ajungă acolo unde trebuie, la medicamente, analize ori aparatură, se cam volatilizează. Uneori, dacă am timp, mă uit așa, de-un pamplezir, pe carnetul meu de asigurat și nu-mi văd decît obligațiile. Drepturile mi-au fost omise. Probabil le iau alții. Aș vrea să renunț, să-mi închei o poliță de asigurare cu niscai societate privată, cu banii care mi se iau lunar la CJAS aș putea fi tare pe piață, nici că aș mai avea migrene sau bătăi de cap. Dar nu am voie. Legea-i-lege, nu-i tocmeală. Și iar simt cum m-apucă pandaliile, fără să le aflu leacul. Am fost și eu prin cele țări europene și am aflat cîte ceva. Din Germania, de-un exemplu. Acolo, neamțul poartă în portmoneu carnetul de sănătate precum cartea de identitate. Un fel de card mai special. Trăiește, să zicem la Berlin, dar îl apucă pandaliile la Munchen. Nici o problemă. Dă de urma specialistului, îi sună la ușă și-i spune ce-l doare. El, medicul, nici nu-l întreabă pe pacient cum îl cheamă și de ce a apelat tocmai la el. Cardul e de-ajuns, îl bagă în computer, acesta îl verifică și dă OK-ul. Treci la treabă. Un fel de „Sesam, deschide-te!”. Cum e la noi, nu vă mai spun, fiindcă știți bine: de ce simplu, dacă se poate complicat? De-aia zic că n-ar fi deloc rău să importăm niște nemți pricepuți în materie, care să descîlcească ghemul, că tare rău s-a încurcat! Frecția pe-un picior de lemn și aspirina cu-n pahar de apă, sigur că nu pot avea decît efectul respirației gură la gură pe-un cadavru. Adică, nul! (Mihai BUZNEA)