Despre Anton Ciobanu, virtuozul care a recroit o artă și a înălțat-o pe treptele perfecțiunii, de pe care nu se mai poate inventa aproape nimic, se vorbește, de-acum, la timpul trecut: … a fost odată! El rămîne, însă, viu în conștiința noastră prin ceea ce ne-a lăsat, iar cetatea îi este datoare pentru renumele pe care i l-a clădit.
Pentru băcăuani a fost o șansă cum puține se ivesc și, așa cum se întîmplă de obicei cu spiritele alese, a fost adulat de unii și hulit de alții; lăudat de mulți, mai puțini de pe la noi, dar care, însă, l-au lovit în ceea ce avea mai sfînt, mai arzător ca dorință și mai prețios – dragostea de oameni, încrederea în ei și în menirea sa. Respins, umilit, ținut la distanță de acei confrați cu suflete mici și reci, năpădite de teamă și invidie, care nu l-au lăsat cu nici un chip să se exprime liber, în plenitutinea talentului său ieșit cu adevărat din comun. N-au acceptat nici o clipă să vadă în el un confrate ce suferă și se zbuciumă pentru creația sa, ci doar un rival neavenit care le amenința soclul pe care se instalaseră cu merite relative și acceptări de circumstanță.
Aveam să mă conving, încă odată, că ranchiuna, nedreptatea și arbitrariul nu au limite, rămînînd la fel de otrăvite chiar și în clipele marilor încercări, cînd trebuie să ne recunoaștem greșelile și să ne lepădăm de ele ca de ceva necurat. În ziua definitivei despărțiri de acest spirit cu adevărat ales, am fost, alături de alte cîteva sute de concitadini, să-mi iau adio de la el . Mi-am spus că acesta e momentul cel mai potrivit să constat în ce măsură el, artistul, este în sfîrșit receptat, apreciat, respectat de cei care au datoria să se pronunțe de la înălțimea autorității publice și/sau artistice în astfel de situații ce nu se repetă. Dar, oricît m-am străduit să descopăr printre cei prezenți măcar o singură figură reprezentativ-reprezentantă, nu am reușit. Demersul meu, ca de altfel și al altora cu aceleași justificate așteptări fusese, din start, sortit eșecului. În micimea gîndirii și sufletului lor o astfel de onoare nu-și aflase locul. Un popas de cîteva minute la căpătîiul acestui ilustru creator ar fi fost, se pare, un sacrificiu mult prea mare, inutil, ce nu cadra cu pozițiile domniilor lor! În fond, între un politician, un artist consacrat ori un oficial ce diriguiește trebile culturii și un simplu meșter artizan e-o cale-atît de lungă!…
Chestiunea e discutabilă. Mă-doiesc că peste cîtva timp despre primii își va mai aminti careva. Cît despre artistul repausat întru Domnul efectul va fi unul opus. Așadar: nimeni de la Prefectură!; nimeni de la Consiliul Județean!; nimeni de la Primărie; nimeni de la Direcția de Cultură!; nimeni de la filiala băcăuană a Uniunii Artiștilor Plastici! Doar cîțiva pictori – prieteni ai defunctului atît de nedrept tratat de notabilități. Și ziariștii care au ținut să consemneze momentul în eternitatea-i tragică!…
Oare atît de puțin să fi reprezentat Anton Ciobanu pentru puternicii zilei, încît să-l trateze cu disprețul și indiferența lor suverane?! O singură explicație socot că ar exista, dar și asta cu foarte multă îngăduință: incapacitatea de a-l înțelege; de a-i recunoaște și valoriza virtuțile; de a-i acorda recunoașterea pe care o merită. Din această perspectivă, nu e singurul țintuit pe altarul nerecunoașterii și nimicniciei omenești, ceea ce mai atenuează din sacrilegiul căruia i-am fost martor neputincios. Nici nu le scade cu ceva din vina ignoranței și a ignorării proprie spiritelor mici, înguste, meschine. Dar de ce să pretindem, atîta vreme cît nu avem ce, cît nu avem cui? A bate la porți închise și a aștepta să ne deschidă cei din spatele lor, cu inimi reci și insensibile, ar fi ca și cum ai aștepta să se producă o minune ce nu s-a mai întîmplat. Ipocrizia, fățărnicia și infatuarea sînt boli grele, fără leac. Ca și invidia. Păcate lumești grele, cu anatemă. „Invidia zace în sufletul omului ca vipera în gaura ei” – spunea un scriitor. Pentru ca un alt celebru gînditor să afirme: „…Ea lucrează pe ascuns și presupune ori recunoașterea tainică a inferiorității și a neputinței, ori ceea ce este mai josnic – adică supărarea și răutatea pentru binele altuia (…), care nu dorm niciodată”. Aceste păcate de neiertat ale unor confrați întru ale creației l-au făcut să sufere permanent pe Anton Ciobanu, dar și să închidă ochii neîmpăcat. Talentul și știința inovării s-au întors împotriva lui, slujite de cavaleri ai răului ce l-au ținut departe de visul său de-o viață și i-au înnegurat ultimele clipe, lovindu-l, prin nimicnicia lor, chiar și dincolo de viață. Totuși, ne rugăm pentru ei, în numele celui dispărut: Iartă-i, Doamne, că nu știu de ce și cît rău i-au făcut!… (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns