Mihai BUZNEA
Un obicei tiran – usus tyrannus, după cum îl numeau latinii, macină existența multora dintre români și le secătuiește buzunarele de bani. Impozit pe viciu și pe sănătate, fumatul a ajuns un fel de blazon al masculinității juvenile, dar și al celei feminine, cît și un motiv de mîndrie pentru cei ce au reușit performanța de a ajunge la vîrsta senectuții în compania acestei buruieni pe care o desmiardă într-un mod cu totul aparte numind-o, drăgălaș, Iarba Dracului. Au ajuns pînă acolo încît, fără ea, s-ar simți trădați, înșelați, frustrați, amenințați, abandonați, agresați în plăcerea pasiunii lor. Atentat la intimitate!
Mă rog, „de gustibus non disputandum”, glăsuiește un alt dicton în limba lui Dante, pentru ca românul să o zică mai pe șleau: „gustul meu, plăcerea mea”. S-a calculat că un român „mediu” fumează, într-un an, între 400 și 500 de pachete de țigări, ceea ce înseamnă că zilnic își „bate la sicriu” cam 25 – 30 de „cuie”, cu o încăpățînare demnă de o cauză mai bună. Presiunea asupra avutului personal? Depinde de marca și calitatea „fumigenelor”, dar nu mai puțin de un milion jumate, adică aproximativ 60 la sută din coșul zilnic de alimente (al celor ce și-l permit, firește!). Dar nici asta nu are, în accepția celor împătimiți, vreo relevanță, atîta timp cît „nici o plăcere nu costă prea mult”, după cum spunea, nu de mult, un clasic în viață, concitadin de-al nostru. Și poate că are dreptate, cine știe, fiindcă, nu-i așa, tutunul, ca și șprițul, e bun la toate și în orice împrejurare: și la bucurie, și la necaz; și l-a omorît timpul, și la omorît vecinul sau colegul de serviciu; fără să țină vreo clipă seama de clasicul dicton răsărit pe plaiurile noastre mioritice: „Fumați? Vă privește! Dar nu ne intoxicați și pe noi!”. Chiar așa! În fond, fiecare e liber să facă ce vrea, doar sîntem în democrație!
Și uite-așa, tot trăgînd din țigară sau vorbind despre acest nărav, am ajuns la mijlocul incandescent al chestiunii care de cîtva timp mă bombardează cu întrebarea: cum de e posibil așa ceva, dom’le!? E, uite că se poate, mă aduce la realitate un gînd cuibărit în subconștient. Tot luînd sub tălpi, în fiecare zi, străzile centrale ale orașului, mi-a fost dat să constat apariția unor zone și porțiuni de trotuare tapetate cu sute și mii de chiștoace de țigări. Adevărate covoare de tutun second hand. E imposibil să nu le fi văzut și alții, prea pestrițe au ajuns respectivele locuri pentru a nu fi observate!
Unde sînt aceste concentrații – martore și ale unui alt nărav – indiferența față de chipul așezării? Iată cîteva adrese: pe strada Mihai Viteazu, în perimetrele de acțiune ale valutiștilor-blatiști: magazinul AGVPS, sediul PSD, librărie și fostul sediu al Bankcoop; strada 9 Mai – blocul Pompierii vechi, în dreptul casieriilor RAGC; complexul comercial Zimbru; esplanada centrală, între hotelul Decebal și magazinul Luceafărul; de asemenea, în zonele de supraveghere ale bodyguarzilor postați la intrările unor instituții de interes public, precum băncile ori marile magazine. Nu am un inventar complet, adresele cu pricina mi s-au lipit de retină în ritmul pasului, dar sînt convins că acestea nu sînt singurele.
Fumatul pe stradă și aruncatul chiștoacelor pe unde se nimerește sînt obișnuințe vechi la români. Prin cele țări civilizate, occidentale, așa ceva s-ar pedepsi cu amenzi, dar și cu oprobiul public. La noi, chestiunea ține de maniere. Cele proaste. Fiindcă de cele bune nu prea reușim să ne lipim. De, fiecare cu talentul lui ce-și are rădăcinile înfipte adînc într-o mentalitate păguboasă! Ce să-i faci?! Ca să-ți mai treacă zgura, musai s-aprinzi o țigară…
Lasă un răspuns