S-a constatat și demonstrat: cînd ești în situația de a nu mai putea controla și stăpîni un fenomen bagi capul între umeri, închizi ochii și decretezi că totul, pînă la tine, a fost construit prost și a funcționat la fel, conducînd spre faliment. Conform pricipiului „unul face, altul trage” sau, mai direct spus, apelezi la politica struțului.
Un guvern care-și propune să construiască spitale recunoaște, implicit, că starea de sănătate a națiunii este precară, poate chiar alarmantă. Ce se află în spatele unei asemenea decizii? Nivelul de trai sub limitele acceptabilului: sărăcie, foame, condiții insalubre de locuit, lipsa minimului de cunoștințe și obișnuințelor igienico – sanitare și a mijloacelor de ameliorare, boli. Spitalul devine o pastișă, dar face bine la imagine. Care este, însă, explicația, atunci cînd guvernanții hotărăsc demolarea edificiilor spitalicești sau convertirea lor în cu totul altceva? Este semn de mare criză. Nu spunem nici o noutate dacă apelăm la un scurt inventar de cauze care au condus, în ultimii 12-13 ani, la mutații alarmante ale conținutului, structurii și dinamicii indicatorilor demografici din țara noastră: scăderea numărului populației cu aproape 1,7 milioane de locuitori; accelerarea procesului de îmbătrînire datorată modificării raportului și ponderii dintre vîrste, creșterea mortalității și diminuarea natalității, atacul tot mai agresiv al unor maladii scăpate de sub control: bolile de plămîni, cele de nutriție, cardio- vasculare, ale sîngelui, cancerigene ș.a. În România, spun statistici de dată foarte recentă, mor anual peste 170.000 de oameni suferinzi de afecțiuni cardio-vasculare. Două din trei decese se datorează bolilor de inimă. La acest capitol ne situăm pe locul al treilea din Europa. Implementarea unui sistem de asigurări de sănătate paralel cu cel din sarcina ministerului de resort a complicat lucrurile, amplificînd efectele. Singura scuză, vehiculată cu oarecare credibilitate: nu sînt bani. De parcă ea, această scuză, ar fi investită cu puteri miraculoase, de a alunga boala și a aduce vindecarea. În cazul de față scuza e nisipul în care neputința își ascunde capul. În numele ei, cei ce și-au asumat rolul de a ne conduce destinele au apelat la soluții in extremis: desființarea de spitale (într-o perioadă cînd e o mare nevoie de ele), reducerea numărului de paturi (cu vreo 40 la sută), în condițiile în care majoritatea pacienților sînt siliți să se accepte cîte doi în pat, chiar în cazul unor boli grave sau contagioase, amputarea bugetelor, care conduce la reducerea drastică a posibilităților de tratament ale pacienților, dar și la înfometarea lor. Să nu cădem, totuși, în capcanele zvoniștilor și alarmiștilor sau, și mai grav, în cea a contestatarilor. Pe toate căile sîntem asigurați că starea noastră de sănătate, a celor mulți, dă migrene celor puși să ne-o vegheze. Pentru a scăpa de atîtea griji și întrebări, de probleme insolvabile și de spectrul cam difuz al perspectivei imediate, îndrăznim să sugerăm o soluție: renunțarea la statisticile medicale, cu tot ce ține de ele. Nu știi, nu ai necazuri. Ce, parcă omul preistoric își monotoriza starea de sănătate prin servicii de statistică? Și, slavă Domnului, omenirea s-a încăpățînat să trăiască, pe deasupra să se și înmulțească vertiginos, precum iarba cîmpiilor. Vedeți, nu ne paște nici o primejdie, totul e doar o închipuire a minților bolnave. Dormiți liniștiți, Cel de Sus veghează. Încredințați-vă lui! Iar banii pentru sănătate deveniți netrebuitori, să-i facem plocon politicienilor, cu care să-și înscrie în discursile electorale dezvoltarea sistemei sanitare. Simplu, nu? (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns