FĂRĂ PREJUDECĂȚI Prețul umilinței

Poate să afirme cineva, oricine, că românul este lipsit de spirit de inițiativă? Că se lasă purtat de val, unde-l poartă acolo debarcă și el? Nici vorbă de așa ceva! Faptele îl contrazic, pun adevărul la locul lor. Haideți să vedem ce se tot întîmplă din ’90 încoace și vom ajunge la concluzia exact inversă. Sub o formă sau alta, cu un interes sau altul, mulți dintre conaționali, deci și concitadini, au luat lumea în piept, răsfirîndu-se în toate cele patru zări. Cu ce se ocupă ei pe-acolo, ce-nvîrt, cu ce foloase, astea-s alte vorbe. Un lucru e sigur: se mișcă; și încă foarte mult. Un cunoscut mă oprește, nu de mult, pe stradă, să mă-ntrebe: ascultă, îl mai ții minte pe directorul X, de la întreprinderea cutare, știi, ăla care era cît p-aci s-ajungă la mititica din cauza unor matrapazlîcuri!… Mi-l amintesc, cum să nu, îi spun, oarecum intrigat. Și ce-i cu asta? Închipuie-ți, eram la Londra mai acu’ o lună, mă plimbam pe bulevardul ce însoțește Tamisa și cine crezi că era să-mi dea cu măturoiul peste picioare? El, directorul! Îți poți închipui așa ceva? Ăsta era job-ul lui din străinătate. Iată unde-am ajuns!… Stai să-ți spun și eu una, îi zic, cunosc un profesor de mare notorietate, cu toate gradele didactice și vreo trei decenii la catedră. A lăsat-o spre a se duce în Germania, să facă bani. Nu-l văzusem de vreo trei ani. Cînd ne-am reîntîlnit, după salutul de bun venit primul gest a fost acela de a-mi arăta palmele. Erau ca de salahor. Asta și făcuse acolo: muncitor necalificat în mină, apoi la suprafață, în construcția de șosele. Nu contase cu nimic că era profesor. Ce profesor? La tine-acasă! Aici… Pe drum, la întoarcere, căzuse victimă unor borfași, tot români de-ai noștri, care-l mirosiseră că are ceva parai, l-au buzunărit de mărunțiș, fiindcă grosul fusese pus cu grijă la păstrare. Continui: mai vrei și alte exemple? Am destule, ți le servesc gratis, la aperitiv, ca și la desert. Doritor, dar și obligat s-alunge sărăcia, românul se pretează la aproape orice muncă. Religia lui e simplă și practică: să iasă lova! Pentru asta pornește unde crede că poate să-i meargă mai bine decît acasă. Se bate pentru a prinde un loc pe plantațiile agricole ale Spaniei ori pe șantierele Israelului. De bună voie sau silite de „pești”, ori cocote, fetele și femeile noastre susțin piața plăcerilor prin cele țări europene sau arabe, unde suportă umilințe de tot felul și sînt condamnate la degradarea morală. Toți acești oameni, sute de mii, apelează la gesturi disperate, în situații de disperare. Ei „îmblînzesc” statisticile șomajului intern prin diminuarea artificială a fenomenului și repatriază, anual, multe zeci de milioane de dolari și euro. Ne mai amăgim sărăcia prin jertfa lor de sine. Unii îi spun neo-sclavie. În ce mă privește, am o preferință strict personală în a o defini: neo-iobăgia. Termenul mi se pare oricum mai pitoresc, mai uman. La formă și conținut e, însă, aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Iată, de altfel, concluziile unui raport al Centrului ONU pentru combaterea infracționalității transfrontaliere dat recent publicității: „România este pe locul al 5-lea în lume într-un top al țărilor furnizoare de neo-sclavi. În categoria neo-sclavi sînt incluse fetele și femeile vîndute în Europa, America sau Orientul Mijlociu, unde sînt angrenate în industria sexului, precum și bărbații folosiți, în străinătate, în munci abrutizante și prost plătite. Pe primele locuri în acest clasament mondial se află Rusia și Ucraina. Cele două „fruntașe” sînt urmate de Thailanda, Nigeria, România, Albania, China, Bulgaria și Belarus”.

Am putea fi mîndri de această performanță sui-generis: fetele noastre au nuri, iar mușchii românului sînt mai ceva ca ai străinului. Drept pentru care au căutare în lumea asta mare, ce-i primește cu brațele deschise spre a le satisface plăcerile și trebuințele de tot felul. Pentru o pîine mai albă și mai mare, desigur, dar stropită cu răutate și umilință. E prețul pe care-l plătim pentru a fi îngăduiți, în poziția de patru labe, lîngă masa bogatului. Care nici mai deștept, dar nici mai bun ca noi nu e. Doar că împarte după propria-i plăcere ceea ce el are, iar nouă ne trebuie. (Mihai BUZNEA)