FĂRĂ PREJUDECĂȚI Tableta de speranță

Mihai BUZNEA

E o mentalitate românească: bărbatul care nu-și bate sistematic nevasta, sau măcar o dată, dar bine, să-i țină de frică toată viața, nu e cocoș în casă. Cu vină, sau fără, croiește-o, în numele autorității masculine! Numai așa căsnicia va merge unsă, cu parul după ușă și biciul în cui, la îndemînă pentru caz de nevoie. Ori motive, slavă Domnului, se găsesc cu carul! Dacă nu, le creezi.

Violența în familie e, așadar, ceva cît se poate de obișnuit la noi. Victimele preferate sînt, desigur, femeile. Mai puțin, sau chiar foarte puțin, insignifiant, bărbații. Scula preferată: făcălețul. Pentru adjuvante, pumnul, palma, și șutul prin părțile inferioare. Cu ados de înjurături, cu predilecție de mamă. Corecții inevitabile? N-aș crede! Poate, cu extrem de rare excepții, ca în cazul ce urmează: un amic, bărbat cît muntele, om serios, manierat și familist convins, mi se jeluie: nu mai știu ce-i aia liniștea, mă gîndesc serios să dau divorț, deși mi-i dragă, spurcăciunea. Pînă n-o plesnesc de să se desprindă carnea de pe ea, nici că-mi dă voie să mă apropii, spune și tu, asta poate fi viață în armonie? Ce părere să-mi mai dau, că m-a lăsat fără replică. Realitatea e că forța brută, asociată cu incapacitatea de a raționa a multora, produce numeroase drame conjugale. Divorțuri – în cazurile fericite; suferințe; traume fizice și psihice; maltratări; uneori crime sau schilodiri pe viață. Demența în manifestările cele mai diverse și neobișnuite. Încercări, timide, din păcate, de a o stăvili. Acțiuni de campanie, precum și cea promovată la Bacău și în alte centre județene din țară de diverse fundații cu caracter umanitar. Cu șansă și efecte minime, singurul efect pe care-l poate produce cu o implicare limitată în timp: 25 noiembrie – 10 decembrie, așa cum este și aceasta, derulată sub genericul „Bărbații spun NU violenței domestice!” Intenții generoase, dar cam atît. Un nărav vechi nu-l alungi doar cu o vorbă bună, trebuie să-i sapi cu nădejde la temelie. De aia cred că 16 zile trebuie să devină un început pentru permanență. Întrebați-le pe ele, femeile – victime, și veți vedea că-mi dați dreptate. Statisticile în materie sînt, pe cît de edificatoare, pe atît de îngrijorătoare. Manifestările, departe de a avea motivații plauzibile (ce justificare poate exista în cazul actelor exacerbate ale violenței), pot merge pînă la reacții și comportamente imprevizibile. Nu doar la români, desigur, ci oriunde în lume, violența vorbește orice limbă și nu este oprită la graniță. Este un călător fără cetățenie. Mînia e o scurtă nebunie, spunea un cugetător inspirat tocmai de astfel de fapte. Alimentată, stimultă și întreținută de alcool, pe fondul lipsei de discernămînt și a răutății native, ea se transformă într-un dușman căruia nimic nu i se poate opune. Mergeți în spitalele noastre, la urgențe, ortopedie sau chirurgie și veți avea cîte confirmări doriți. Sau luați pulsul sălilor de judecată; aceleași constatări.

Asumîndu-mi riscul de a fi catalogat drept cusurgiu sau un om greu de mulțumit, revin și spun din nou: e binevenit ceea ce s-a început, dar e mult prea puțin pentru asemenea maladii: o singură tabletă reprezintă doar speranța. Tratamentul îndelungat e cel care poate aduce schimbarea, certitudinea. De ce să nu-l aplicăm?