• Asociația Ceangăilor Maghiari din Moldova a organizat, la Pustiana, a patra ediție a Festivalului internațional al ceangăilor, o umbrelă perfectă pentru maghiarizare
Drumul pînă la Pustiana – Pîrjol se parcurge, cu mașina, în vreo oră și jumătate. Pînă la Ardeoani, se urmează drumul național ce leagă Bacăul de Moinești, după care se face dreapta. Craterele din asfalt nu ne lasă să uităm că sîntem pe un drum județean din România, dar acesta e doar începutul. Trecem de Primăria Pîrjol, urmează un magazin, după care iarăși trebuie să o cotim la dreapta. Asfaltul se termină și începe lupta cu „dunele” de pe drumul ce urcă spre Pustiana. E ora 10,00 a zilei de duminică și totul pare adormit. Destul de curios pentru o localitate care găzduiește un festival internațional la care sînt așteptați și oaspeți din Ungaria și Italia. Motiv pentru care „stricăm” o întrebare despre locul de desfășurare a acestuia. „Urcați pînă în pădure și-i găsiți acolo”, ne răspunde bărbatul care, pe prispa unui birt, își omora timpul în compania unei beri. Îi urmăm sfatul și ne continuăm drumul spre centrul satului. În dreptul cimitirului, un alai de fete în costume populare ne barează drumul și ne atrage atenția. Întrebăm din nou și aflăm că e vorba doar de o nuntă. Pentru festival, mai avem de urcat „pînă cînd întîlniți niște autocare cu număr de Ungaria. După aia o faceți la stînga și mergeți pînă în pădure. Da’ e devreme. Programul începe pe la ora două, pentru ca discoteca s-a terminat spre dimineață și, acum, lumea vine la biserică”, după cum ne spune un om de afaceri, care se pregătea să-și aranjeze taraba în fața bisericii. După alte cîteva minute de mers, dăm peste autocarul cu număr de Ungaria, facem stînga și ajungem, într-un final, la marginea pădurii. Trei – patru tarabe desprinse dintr-un talcioc de tîrg prăfuit, un grătar de mici întors cu susul în jos, cîteva bănci gen „festivalul berii” și o scenă pe care scria, bilingv, „Zilele Pustianei – Pusztiana Napok” alcătuiau decorul festivalului. Totul delimitat cu ajutorul unor sfori pe care fluturau cîteva stegulețe, dar și niscaiva declarații de acceptare a candidaturii date de candidații UDMR la funcțiile de consilieri locali din comună. Două – trei bălți care „vorbeau” de ploile care răvășiseră, în urmă cu cîteva zile, satul „priveau” cu o indiferență totală delimitarea organizatorilor și intrau cu curaj pe „teritoriul” festivalului. Cîțiva copaci din aceeași „incintă” fusese transformați în panouri de afișaj, de pe care tot omul putea afla că „Zilele Pustianei” sînt finanțate de Ministerul Patrimoniului Cultural din Ungaria, dar și programul complet al festivalului. Așa am aflat cu certitudine că programul ultimei zile urma să înceapă, cum ne spusese omul de afaceri, la ora 14.00.
Pînă atunci mai erau cîteva ore bune, așa că am început să punem întrebări. Prima „victimă”: un grup de fete îmbrăcate în costume naționale venite, după cum ne-au spus, de la Ghimeș. „Ați venit la un festival românesc sau la unul unguresc?”, întrebăm. „Nu știm, doamna Nistor ne-a invitat”, vine răspunsul. O căutăm pe doamna Nistor. Elena Nistor, fostă solistă de muzică populară în cadrul Ansamblului folcloric „Doina Trotușului” și actuală membră a Asociației Ceangăilor Maghiari din Moldova, este „sufletul” festivalului. „Festivalul este o modalitate prin care încercăm să pătrăm tradițiile moștenite de la strămoși”, explică aceasta. Ce fel de tradiții? „Maghiare, pentru că ceangăii sînt maghiari. Mulți se întreabă cum de știm să vorbim limba maghiară, dar nu știm să o scriem. Acesta este însă, un lucru cît se poate de normal, atît timp cît noi am învățat limba maghiară de la părinți, acasă, nu în școală. De altfel, locuiorilor din Ungaria le este puțin ciudă că civilizația i-a făcut să piardă frumusețea limbii vechi, pe care o vorbim noi”, încearcă Elena Nistor să ne țin o lecție de istorie ad-hoc. Ne uităm la femeia îmbrăcată într-un costum popular ce seamnă izbitor cu cele moldovenești și ne crucim. Aceasta pare convinsă de ceea ce spune. Ceva mai devreme, un tînăr și prietena sa ne-au rugat, în limba maghiară, să le facem poze. Ajutați de mîini, am reușit să comunicăm. Noi nu știm boabă de maghiară, în timp cei au susținut că le este străină limba română. El avea însă, să-și reamintească, subit, cuvintele românești. Mama sa, Elena Nistor, l-a rugat să aibă puțin grijă de oaspeți. Oaspeții veniți în România.
Peste cîteva minute, am plecat. Cîțiva năpîrstoci bălai îmbrăcați în costume populare moldovenești get – bet o căutau pe Elena Nistor pentru a o întreba dacă arată bine. La capătul satului, mai vechea noastră cunoștință continua să-și petreacă ziua de duminică în compania unei beri. De fabricație românească. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns