Firuța Apetrei: “În teatru trăiesc în altă viață”

Când am cunoscut-o, Firuța Apetrei era o fată zglobie, veselă, directă, sinceră și simplă ca un adevăr. Avea capul plin de visuri. Cam câte încap în roata cerului. Ochii ei limpezi iradiau o mare putere de fascinație. I-am spus dlui Traian Valeriu (directorul de atunci al Teatrului Bacovia) că fata asta trebuie adusă pe scena din Bacău. Eram convins că va avea puterea să dea viață multor personaje, să le lumineze caracterele, să se identifice cu acestea. Câteva zile mai târziu, dl Traian Valeriu a urcat în mașină și s-a întors cu Firuța, pe care o remarcase și el ca fiind o ființă talentată. De la debut și până acum, Firuța și-a construit o carieră prodigioasă, situându-se în prima linie a generației sale. I-am urmărit constant evoluția și niciodată n-am surprins-o ratând un rol sau tratându-l superficial.
De aceea i-am pus de la început întrebarea:

-Ce înseamnă teatrul pentru tine, Firuța?
-Eu sunt un om curios. Vreau să știu, să cunosc, să mă cunosc. Teatrul îmi oferă mereu această șansă. Teatrul este modul meu de a descoperi oameni și tot ceea ce-i face să se iubească sau să se urasacă. Actorii îi pot face pe oameni un pic mai fericiți, arătându-le ca există nenorociri mai mari decât ale lor, că sunt indivizi mai răi și mai ridicoli decât ei. Noi îi putem proiecta pe oameni într-o lume mai liniștitoare. Pe termen lung, frecventarea teatrului îi face pe oameni mai sociabili, mai civilizați, în ultimă instanță mai buni. Dar îi face astfel pe cei întradevăr buni. Cei răi vor continua să fie răi până la sfârșitul lor sau până la sfârșitul lumii. Iubesc, așadar, viul, complexitatea omului și mereu caut să-l înțeleg și să-l redau scenei cu calitățile și defectele lui.

– Ai jucat într-o mare varietate de piese din epoci și stiluri diferite. Care dintre ele ți-au îmbogățit personaitatea?
– Toate. Indiferent de stilul abordat, de maniera regizorală, toate pleacă de la adevărul simplu; cel al trăirilor interioare. Teatrul este viața sufletului omenesc. Relațiile dintre oameni sunt asemănătoare, iar sufletul nu-l poți încadra într-o formă anume de exprimare sau de stil, fiind mereu imprevizibil și teribil de complex. Rolurile jucate m-au ajutat să mă evaluez, să mă cunosc bine, să nu mai judec oamenii, ci să-i înțeleg intrând în pielea lor.

– Ce-l deosebește pe actor de omul obișnuit?
– Sinceritatea!! Eu, spre exemplu, recunosc că pot fi rea, bună, urâtă, frumoasă, invidioasă. Am, însă, posibilitatea să experimentez toate defectele și calitățile unui om fără să fac rău cuiva. Dimpotrivă. Aleg în viața reală ceea ce-i mai bun în om, ceea ce personajele jucate mi-au oferit luminos și înălțător. Sunt, deci, o privilegiată. Pe scenă n-am fost niciodată eu, ci personajul pe care îl interpretez. Unul viu, care nu seamănă cu mine. Asta înseamnă pentru mine un rol izbutit. Știu că i-am făcut pe spectatori să râdă sau să plângă, mai știu că sunt sinceră, credibilă și că întruchipez un suflet asemenea celui din viața lumii. Pe scenă nu fac teatru, ci trăiesc în altă viață decât a mea.

-Ai jucat în travesti rolul lui Agamiță Dandanache cu un succes remarcabil. Oare nu s-a schimbat nimic din vremea lui Caragiale și până astăzi?
-Deloc. Lumea lui Caragiale e actuală. Dorințele, nemulțumirile, falsitatea, minciuna, șantajul, prostia, goana după profit și avere sunt mai prezente și mai perverse, date fiind viteza de reacție, tehnica și percepția lumii. Omul, în esența sa afectivă, a rămas același. Încă aleargă după avere și încă se mai moare din dragoste.

– Te afectează opiniile criticilor teatrali?
– În niciun fel. Actul meu de creație e unul de cunoaștere și de rezultat. Numai eu pot fi mulțumită sau nu de ce am izbutit. Mă bucur când un critic înțelege mijloacele creative prin care ajung la personaj, la veridicitate. Mă interesează criticul avizat și nu mă deranjează dacă nu mă înțelege. Oricum, dacă eu sunt, restul… Actoria este un act intim manifestat în public.

– De fapt, cine ești tu, Firuța? (Actrița nu dorește să răspundă întrebării decât într-un mod poetic)
-Sunt cerșetor la margine de viață/ Să-mi dai un capăt de luceferi, de speranță/ Să-mi dai un gând, chiar dureros/ Din toate neînțelese, Doamne, dă-mi doar câte un os.