Forța cuvîntului și profetismul publicistic

* Jurnalismul lui Nae Ionescu

Foarte ocupați cu problemele de zi cu zi, majoritatea românilor uită să mai comemoreze și anumite evenimente din viața poporului român. Cel puțin toți cei care, într-un fel sau altul, se ocupă de publicistica românească ar trebui să-și aducă aminte și să reflecteze în aceste zile asupra personalității de excepție pe care a lăsat-o ca model ziaristicii românești marele și neuitatul Nae Ionescu, de la a cărui moarte se implinesc, la 15 martie anul acesta, 67 de ani.
Cum spunea și criticul și istoricul literar Dan Zamfirescu – „ziaristica lui Nae Ionescu ne oferă posibilitatea de a percepe și de a prinde metoda lui de analiză a realității în genere și a celei politice în special, în însuși procesul de aplicare la această realitate. O realitate care, în momentul acela, era uimitor de asemănătoare cu cea de azi. Așa se și explică de ce multe din textele conținute de volumul «Roza vânturilor» au fost deja retipărite, în ultimele luni, prin ziare și reviste. Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alături de Eliade Rădulescu, Hașdeu, Eminescu și Nicolae Iorga, unul dintre cei mai mari ziariști români și un dascăl de gazetărie mereu actual. El a ridicat, la fel ca primii trei, pagina de ziar la înălțimea profetismului și la forța de șoc ce dă presei statutul de a patra putere în stat”.
Debutul lui Nae Ionescu se face cu pregnanță simțit în special din 1926, cînd acesta face parte din echipa ziarului „Cuvântul”, căruia îi devine mai întîi director, iar din 1928 – director-proprietar. începînd de acum, colaboratorii ziarului vor fi, toți, specialiști în domeniile lor, precum matematicianul Octav Onicescu sau criticul literar Perpessicius, cu mare autoritate în epocă și redactor al acestui ziar. Un gest de mare noblețe l-a făcut Nae Ionescu atunci cînd ziarul -care trecea printr-o criză financiară acută – nu și-a întrerupt apariția deoarece acesta, închis de diminieață și pînă seară în biroul său, scria și articolele angajaților și colaboratorilor care renunțaseră să mai lucreze, menținînd în continuare viu sufletul acestui ziar. Această publicație a fost, la începutul anilor ’30, un ziar independent, cu o ideologie proprie, atașat trup și suflet de cele două instituții centrale ale țării, Biserica și Monarhia.
Nae Ionescu poate fi considerat un gazetar modern prin modul de lucru și stilul său aplicat în elaborarea paginilor de ziar. După anumite estimări, un editorial al lui Nae Ionescu nu depășea 3500 -4000 de semne, adică maximum două pagini dactilografiate, față de editorialul semnat zilnic de un alt mare gazetar – Pamfil Șeicaru, care apărea pe patru coloane de pe prima pagină din „Curentul”, fiind de trei sau chiar de patru ori mai lung. Pe atunci presa cotidiană cultiva încă, în Romania, articolul retoric și cursivele numite de ziariști „cu clăbuc”, înzorzonate stilistic. Nae Ionescu a produs o schimbare de 180 de grade în presa românească, abordînd textul scurt, analitic, la obiect, cu frază sincopată, nervoasă, țîșnind din numărul mic de cuvinte și din cabrarea punctuației. El a fost cel care a introdus un nou gen de pamflet, deosebit de cel arghezian, cu termeni ironici dozați impecabili și cu o politețe rafinată ușor ironică, pe cît de calmă pe atît de necruțătoare, de tăioasă. în acest sens, volumul „Roza vânturilor” – apărut în 1937 și care conținea articole și foiletoane publicate de jurnalist în „Cuvântul” în perioada 1926-1933, poate fi considerat ca unul dintre cele mai bune manuale de gazetărie. Din păcate, lui Nae Ionescu, care a fost arestat și condamnat la pușcărie, i se va imputa aproprierea de legionari, după ce regele Carol al II-lea s-a lepădat de el. în 1938, Nae Ionescu a fost îndepărtat de la catedră printr-o lege special întocmită, iar pe parcursul aceluiași an a fost arestat și internat în lagărul de la Miercurea-Ciuc. în 1939 acesta este lăsat să își trăiască ultimele luni de viață într-o casă pe care i-o construise celebrul om de afaceri Nicolae Malaxa și pe care, ulterior, i-o va rechiziționa mareșalul Ion Antonescu, transformînd-o apoi în vilă de protocol a guvernului. Se presupune că moartea publicistului – survenită pe 15 martie 1940 – ar fi fost datorată regelui Carol al II-lea, care ar fi pus la cale ca el să fie otrăvit. Așa cum afirma și reputatul scriitor Dan Ciachir – „Trei regimuri diferite între ele: al Regelul Carol al II-lea, al lui Ion Antonescu, pentru a nu mai vorbi de regimul comunist, s-au temut de acest profesor de filosofie, care a fost unul dintre cei mai mari ziariști români și care a modernizat gazetăria. Atât admiratorii cât și adversarii i-au recunoscut lui Nae Ionescu o trăsătură definitorie; independența. El nu a fost omul nimănui”. Iar unul dintre publiciștii și scriitorii de stînga, Petre Pandrea – fost elev al lui Nae Ionescu, l-a caracterizat cel mai bine: „…acest om era tipologic un ascet și un însetat de sfințenie în sâmburele cel mai ascuns al personalității sale.De fapt Nae Ionescu, profesorul lui Emil Cioran și Mircea Eliade a făcut pași importanți și într-un alt domeniu gazetăresc pe care l-a reformat: publicistica teologică. Părintele Arsenie Papacioc, care a stat o perioadă în același lagăr cu publicistul și filosoful Nae Ionescu, l-a evocat pe acesta cu cîțiva ani în urmă în următorii termeni: «Cel mai mare intelectual creștin, singurul care-l avea pe Hristos la baza activității, a operei, a creației lui. Ăsta era Nae Ionescu»”.
Această modestă evocare a personalității lui Nae Ionescu nu poate fi încheiată fără cîteva cuvinte desprinse dintr-unul din articolele publicate în „Roza vânturilor”: „Și-acum datoria. Scriem. Nu putem să nu scriem. Scriem ceea ce vedem, ceea ce înțelegem că se întâmplă. Că trebuie să se întâmple. Nu scriem pentru noi. Nici pentru folosul nostru. Nu știm ce e aia. Atâtea răsunătoare succese câte a avut lupta noastră în mărturisirea adevărului, nu ne-a făcut nici mai bogați, nici mai pretențioși, – nici nu ne-a ridicat în situații altele decât le aveam înainte. Suntem aceeași: simpli, săraci și neînfrânți. Simțim și spunem. Nu pentru că o voim, ci pentru că nu putem altfel. Cântăm cum cântă pasărea – fără nici un merit, dar adevărat. E funcțiunea noastră firească, datoria noastră”.
Acesta ar trebui să constitue un prilej de meditație, dar și un îndemn pentru toți cei care vor să pătrundă în tainele jurnalismului adevărat. (Romulus Dan BUSNEA)e trei sau chiar de patru ori mai lung. Pe atunci presa cotidiană cultiva î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!