Ghetoul copiilor

Tîrgu-Ocna, vechiul oraș turistic de la poalele dealului Măgura. Aparent, liniștit și curat. Stațiunea Slănic Moldova, aflată la o distanță de doar cîțiva kilometri, și pădurile din împrejurimi dau orașului un aer aparte. Turiștii se grăbesc să viziteze sanatoriul subteran de la Salină, biserica din sare, parcul cu castani sau monumentele istorice aflate în patrimonial cultural. La o primă vedere, orașul pare o adevărată oază de liniște și verdeață. De fapt, doar acestea se văd. Puțini sînt cei care au descoperit lumea din spate, lumea ascunsă. Cine și-ar putea închipui că, acolo, 70 de copii, alături de părinții lor, trăiesc în condiții inumane, ca într-un ghetou?! Unii rîd de cei care locuiesc acolo. Alții îi mai ajută cu haine și d-ale gurii. Cei mai mulți, însă, îi ignoră.

Am luat-o printre sute de gropi ca să ajung la „Casablanca”. „Unde v-ați pornit? La Casablanca? Nu aveți ce face! Acolo e iadul pe pămînt”, a încercat un om trecut de 50 de ani să mă determine să renunț la ideea de a mai bate drumul pînă acolo. Casablanca! Aceasta este denumirea unui cămin părăsit de multă vreme, în care s-au aciuat oamenii nevoiași, fără locuință. Acolo, pe malul rîului Trotuș, undeva, pe vechiul drum care leagă Tîrgu Ocna de stațiunea Slănic, trăiesc, ca vai de ei, oameni uitați parcă de Dumnezeu.
După ceva timp, am ajuns în fața unei clădiri mari, cenușii, fără uși, cu cartoane în loc de geamuri. O secundă am crezut că acolo nu e altceva decît un ghetou. O imagine deplorabilă. Zeci de copii se jucau în drum. Se hîrjoneau, adunau pietre. Alții se bălăceau, desculți, în bălțile făcute de ploaie. Printre micuți, își face apariția o femeie, îmbrăcată cum nu se poate mai prost. „Ați venit cu ajutoare?”, m-a întrebat aceasta. âi spun că sînt de la un ziar. Răspunsul nu o mulțumește. Se întoarce și intră în clădire, prin locul pe unde ar fi trebuit să fie ușa.
în cel mai scurt timp, puștii au venit cu toții în jurul meu. „Eu învăț la Școala nr. 4. Eu, la nr. 1. Și eu, tot la patru. Și eu, și eu, și eu…”, au izbucnit copiii, aproape toți într-un glas. O fetiță mărunțică a venit spre mine: „ăăă… eu sînt la gădiniță…”, a ținut ea să mă anunțe peltic. I-am întrebat dacă e bine în „Casablanca”. Majoritatea au început să rîdă. Cei mai mari au prins curaj și mi-au zis că nu își dau seama dacă e bine sau rău. „Noi aici ne-am născut! în alte părți nu am fost. Nu putem compara cu alte locuri, pentru că nu am intrat prin alte case. Dar, cred că e bine!”, mi-a spus Ionuț, un băiețel din clasa a IV-a.

Oamenii trăiesc mai rău ca animalele

Copiii au văzut că am în mînă aparatul de fotografiat și nu mai conteneau să îmi ceară să le fac poze. „Făceți-ne poze! Vrem poze!”, țipau într-un glas. în cel mai scurt timp, cîțiva părinți au scos capul pe geam și fiecare a început să își strige pe numele mic odrasla. „Ce vă trebuie poze? Vreți să vă vedeți pe la televizor? Marș în casă!”, am auzit o voce răstită de bărbat. în hărmălaia făcută de copii, cîțiva adulți au venit spre mine hotărîți să vorbească. Aceștia au început să-mi spună cum căminul „Casablanca” aparține Primăriei, însă nimeni nu are grijă de clădire. „Geamuri nu sînt! Ușile lipsesc! Căldură, nici vorbă! Lumină, ioc! Apă, nici un strop! Stăm mai rău ca niște animale!”, mi-a spus Codrin Bulai, un băiat de 28 de ani. Sînt poftită înăuntru, să văd condițiile oamenilor din cămin. Am o strîngere de inimă, dar accept. Am din nou senzația că am intrat într-o închisoare întunecoasă și insalubră.

„Primarul a uitat cînd mă ruga să îi fac lopeți”

Oamenii s-au adunat în jurul meu și au început să îmi spună cum cară apă de la singura pompă din fața clădirii. Problema curentului electric pare a fi cea mai gravă. „Nu avem lumină. Copiii își fac temele fie la lumina zilei, fie la cea a lumînării. Am tras curent electric de la un stîlp și am fost amendați cu cîte cinci milioane pentru fiecare cameră în care s-a găsit fir electric. Ne rugăm la primar să ne ajute. Dar el nici nu vrea să audă de așa ceva”, mi-a explicat Elena Bălan, mama a două fetițe. Fiecare simțea nevoia să îmi povestească propria-i viață și să îmi descrie condițiile grele în care trăiesc. „Eu sînt tîmplar. Primarul a uitat cînd se ruga la mine să îi fac lopeți. Acum, se face că nu mă mai cunoaște!”, s-a plîns un băiat.
Pe Cătălin Ursu îl macină teama că primarul îl va da afară de la „Casablanca”. „Eu provin de la casa de copii. Am împlinit 18 ani și a trebuit să părăsesc căminul. Unde să mă duc? M-am aciuat pe aici! Primarul zice să mergem la părinții noștri naturali. Dar eu nu îi cunosc. Ce pot face?”, se întreabă el.
Eugenia Pogan, Ionel Linguraru, Maria Balaș, Mioara Andrei sînt alți oameni de la „Casablanca” care își duc zilele de azi pe mîine. Trăiesc doar din alocațiile copiilor mulți pe care îi au. Aceștia susțin că ar vrea să renoveze căminul, dacă Primăria le-ar da materiale de construcție. „Sîntem o groază de bărbați. Am pune mîna să dăm un var. Dar nu avem bani pentru așa ceva”, mi-a explicat un alt om. I-am întrebat pe aceștia dacă nu merg la muncă, fie și cu ziua. Majoritatea mi-au răspuns că ar merge, dar în Tîrgu Ocna lumea mai avută nu prea are nevoie de zilieri. Cît despre angajare, nici nu poate fi vorba. Cei care totuși mai lucrează, pe ici pe colo, se consideră norocoși.

„Geamurile și ușile au fost puse pe foc de oameni”

De față cu oamenii din „ghetou” l-am sunat pe viceprimarul orașului. Acesta susține că nu este vina primăriei că întreaga clădire arată jalnic. „Geamurile și ușile au fost puse pe foc chiar de locuitorii căminului. Curentul electric nu poate fi tras în camere, deoarece oamenii nu au domiciliul stabil acolo. Nici o familie nu e proprietară. Nu se poate încheia nici un fel de contract cu furnizorul de curent electric. în schimb, dorim ca într-un viitor cît mai apropiat să renovăm întreaga clădire. Vom face o reabilitare totală a căminului”, ne-a spus viceprimarul din Tîrgu Ocna, Cristian Ciubotaru.
Oamenii sînt neîncrezători în spusele edilului. Totuși, așteaptă cu toții minunea. Speră să trăiască altfel decît pînă acum. Dau să plec spre Bacău. Copiii aleargă după mine, făcînd iureș pe strada cu gropi. „Să scrieți și despre mine! Eu sînt la glădiniță și m-am născut la Casablanca…”, m-a ajuns din urmă aceeași voce peltică. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!