Gînduri răzlețe

Instantanee opozabile

Veleatul toamnei pustiește de-acum casa scării de la bloc – habitatul pitoresc de-o vară cînd ploioasă și mohorîtă, cînd înebunitor de fierbinte, și o toamnă prelungă poticnită în genunchi sub salcîmii frînți înnorați de croncănitoartele de culoarea catranului lucios, dar blajină și oblăduitoare ca un balsam de odolean pentru suspinele irumpte din inimile rănite-ale vecinelor știrbe și cățăbăioase ieșite în capoate și papuci la pragurile ușilor, ca să se crămăluiască. Puneau cîte-un știob de oală pe grătarele aragazelor, din care-au nădușit aerul cu iz de mîncăruri duhnite și ședeau la văicăreală, proptite în posteuca balustradei. Mai toate sînt venite de prin sate, în anii „cei buni”, cînd au lăsat ogoarele, prichiciurile caselor într-o rîlă și cîrmoaja de mămăligă; apoi, într-un drughen de căruță, s-au dus la tîrg și au găbuit cîte o muncă în fabrici, de-aceea acuma-s „cucoane”!…
… Cucoane care și-au adus la oraș năravurile: năravul de-a pune fîstîcul de șorț dinainte și de-a ieși pînă la colț, după pîine; năravul de-a pune pe umeri laibăr roșu ca para de foc și a sta în geam- atunci cînd nu-s pe scară – pînă le taie peste șale; năravul de a nu vîșca atunci cînd trece pe sub ochii lor cineva, iar mai apoi îi stîrnesc omului poreclă și-l beștelesc; năravul de a călca tiptil, ca o gadină prin hățiș, pentru a putea trage cu urechea; năravul de a-și băga nasul mischiu acolo unde nu le fierbe oala; năravul de a bate covoarele cu lătunoaiele, noaptea, și de a pune în fața ușilor țoale; năravul de a se văicări de boli închipuite; năravul de a-și blagoslovi bărbații în gura mare, de a se face mielușele în fața polițaiului, de a-și împletici limbile de vorbă cu doctorii, de a se face pitice – ca intrate la apă -, cu epitrafirul popilor pe cap…
Așa-s vecinele, pe casa scării și-n ușa blocului. Știrbe, cocoșate, crăcănate și țîfnoase, numai gerul le închide prin case. Dar nici acolo nu-s dispărute, pentru că se aud prin pereți și se arată la ferestre, precum străjerii împușcați în creneluri. Dar e mai mult loc pe scări fără ele și, așa, poate omul să suie către casă, în bună pace, pînă în miez de noapte…
… Scăpat de ele, și dacă m-oi duce să cutreier corhanele din malul Iteștiului, poate-am să mă lehămătuiesc de mierea tîrgului plin de muște! Aș sta sub agudul din ograda părintească, pe o bancă veche din țăruși strîmbi, înfipți într-o blană de buștean. Aș pune boască în cazan și cirate la foc, să fac să curgă ca o tînguire șnurul galben de rachiu din perjă putredă. Și dacă-mi vor cînta boroii de la Pădureni scrîșnetul gerului sub cosoroaba casei, îmi voi aduce aminte de țațele cu cotreanță la brîu, cele care au rămas la coada sapei pînă li s-au zbîrcit obrajii și li s-au brăzdat palmele de la ghinturile secerei… și m-or face să dau uitării doctorul…! (Aurel V. ZGHERAN)lesc; năravul de a călca tip

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!