Gînduri și sentimente

Lacrimile cerului și ale ochilor

Timpul scurt al acestei primăveri a ajuns spre sfîrșit aducîndu-ne, în sfîrșit, un binevenit prilej de liniște și împăcare. Cu temere și înfiorare, măsurînd durerea oamenilor care și-au văzut agoniseala de o viață mistuită în volbura apelor, am străbătut cu ei zile și nopți sinistre fără a avea un alt fir călăuzitor decît dragostea pentru viață, singura ce dăruie omului rîvna spre a-și relua trudele zidirilor sale din locul în care, pentru o vreme, speranța s-a poticnit. Imi este greu să tăinuiesc teama că demnitarii noștri nu vor impresiona cu faptele, atît cît au făcut-o cu înalta lor prezență la locul catastrofelor, unde și-au expus patetic promisiunile și compasiunea, voind să dea (doar) oamenilor năpăstuiți puteri noi de muncă și de încredere.
De atîtea ori în istorie ni s-au pustiit viețile de frumuseți și năzuințe, ne-a fost prefăcută munca în moloz și cenușă sau ne-a fost spulberată în spuma talazurilor apelor; de atîtea ori ni s-a pus în praguri amărăciune și ne-au fost cernite căminele. Puse sub tipar sau oglindite pe ecrane ori vestite pe calea undelor, aceste avalanșe de nenorociri ne-au zguduit sufletele.
Intotdeauna demnitarii, prin promisiuni de ajutoare și luare de măsuri pentru a nu se mai perpetua dezastrele, au voit să aprindă o torță luminoasă care să încălzească inimile celor sinistrați. De fiecare dată, însă, această torță s-a stins mocnit, neavînd carburant pentru vîlvătaie.
Albiile apelor au rămas, pînă acum, nezăgăzuite. Ploile, furtunile, balansul pămîntului au făcut fărîme de multe ori, în numai cîteva clipe, atîtea gospodării, în locul cărora de s-ar fi zidit palate inimile oamenilor tot zdrobite ar fi rămas, deoarece o casă nu este alcătuită doar din ziduri, o casă este amintire, dor, intimitate și afecțiune. Un om care își pierde casa își pierde identitatea și libertatea sa!…
Supărările vin, apoi pleacă, făcînd loc altora. In răstimpuri, oamenii se reculeg spre a aduna puteri pentru a o putea lua de la capăt. Primăvara aceasta a fost îngăduitoare cu noi abia acum, cînd și-a scuturat liliacul, și-a închis florile lalelelor, și-a adus cocorii la cuiburi și se pregătește să-și strîngă norii grămadă și să se ducă. Potopul de ape începe să se retragă în albii, iar vulcanul care a forfotit mocnit timp de 55 de zile s-a stins. Cei trei ziariști români – Marie Jeanne Ion, Sorin Dumitru Mișcoci și Ovidiu Ohanesian – au fost eliberați. Calvarul lor a luat sfîrșit. In această problemă autoritățile române au un merit nemăsurat. In fața unor împrejurări, niciodată cunoscute în istoria noastră, intreprinderile lor avînd o finalitate fericită, sînt argumentul acestei recunoașteri.
Am trăit o primăvară în lacrimi!
Lacrimile cerului au revărsat potop de ape, iar lacrimile noastre irump și acum din inimi, picură în glas, se revarsă în tuș, rugîndu-l pe Dumnezeu să scoată din năpastă pe toți românii, dar și pe toți ziariștii din lume!… (Aurel V. Zgheran)
i și Ovidiu Ohanesian – au fost eliberați. Calvarul lor a luat sfîrșit. In acea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!