Glasul roților de tren

Cale lungă, drum de fier…

• pățanie cu „clanță” și „banii dumneavoastră”

Am urcat (parcă ieri, parcă alaltăieri, parcă mîine!) în trenul de Mangalia, tren de cursă lungă, ducînd din nordul extrem al țării la „marea cea mare”, mare și „neagră”, mare oarecum deschisă și scăldîndu-i acestui pămînt botezat România o parte din coasta dinspre răsărit. Vezi bine, m-am aburcat într-un vagon de „clasa întîia”, încărcat de iluzii (eu, nu vagonul), voiam, cum se zice, să mă simt bine, s-ajung la țărm doldora de senzații misterioase, pentru că, la urma-urmei, o descindere pe litoral înseamnă promisiunea unor aventuri, fie și artistice, cum se întrezărea a fi aceasta a mea, că mergeam la nu știu ce „gală”! Aventura a început încă de la apăsatul clanței, cînd să pun talpa piciorului pe scara vagonului; ei bine, n-am apucat să-mi iau avîntul necesar ascensiunii, că am rămas cu mînerul de pe dinafară în palma mîinii, fiind astfel nevoit s-o iau pe la „clasa a doua” ca să ajung la compartimentul meu de-a-ntîia! în fine, mi-am șoptit în barba mea cănită discret, cu scopul de a-mi arbora un aer ceva mai juvenil, că – mărturisesc – de-o vreme nu-mi prea place cum arată trecerea anilor mei, și pe litoral – dacă vrei să ai cît de cît spor! nu-i oportun să te înfățișezi la masa de bucate prea de tot „suriu”, că nu trag ele, „sirenele” de tine nici dacă ai umbla cu miliardul la vedere în oricare parte a îmbrăcăminții… în fine, s-ar mai putea totuși întîmpla cîte o excepție! Dar să revin la „accidentul cu clanța”; se prăbușesc ele „concordurile”, „rachetele purtătoare de sateliți”, „helicopterele” ori ce știu eu ce alte aparate aeriene ultrasofisticate abia ieșite pe poarta uzinei, așa că nu m-a impresionat excesiv de neplăcut pățania, dă-o dracului de clanță (că tocmai mă despărțisem de o altă „clanță”, a unei doamne între patru vîrste, o bugetară contabilizînd sărăcia unor țambalagii de la filarmonică).
în compartiment părea că nu-i rău, nu mirosea prea pestilențial, husele spălate nu foarte de demult, plafoniera prin care se zărea neonul lipsea, pesemne cu bună știință, ca să avem mai multă lumină în caz de tunel sau de noapte; dar cel mai fericit am fost că oglinzile nu mai erau la locul lor, dăinuiau doar șuruburile, m-am bucurat sincer că, jur, m-am cam săturat ca de mere acre de muianul meu de frizer cu mandolină (riduri, cearcăne, ochi umflați, nas roșu de antialcoolic întîrziat, urechi clăpăuge făcătoare la rigoare pe surdele, păr pe cap ca vai de el), da, fără nici un dubiu, inspirată ideea celor de la căile ferate și a șefului lor de la ministerul de resort (ăla chelu cu șuvița de păr acoperindu-i chelia, măsliniu, cu mustață, gras, moacă de stîlp de cafenele), realmente idee de geniu de a nu prevedea oglinzi în compartimentele trenurilor, prea multe oglinzi (se) strică, dă-l dracului de adevăr, merge și fără… Nu m-a speriat nici ploșnița ițindu-se la mine dintr-o crăpătură delicat practicată sub măsuța de la fereastră, că mi-a trecut reflex un gust de whisky pe limba mea obosită de vorbe fără șir, mi-am zis: las-o să trăiască și ea (ploșnița) că și ea-i făptură, creație de geniu, de-a Lui Bunului Dumnezeu, plus că omul, ăla care, cînd s-a sinucis, a strigat „nu mai trageți, tovarăși”, scriitorul ăla, cum îl cheamă, a scris o piesă de teatru intitulată neted „Ploșnița”! Trenul s-a urnit greu înspre mare, am închis ochii, m-am rugat în gînd („Doamne-ajută, ce-o fi o fi, aibi milă de noi încă visătorii!), ce frumos, „eheu, fugaces labuntur anni”, parcă numai anii aleargă precum nebunii?!
Data viitoare îmi cumpăr helicopter, să fiu în rînd și eu cu marii vilegiaturiști… Dintr-o dată m-am trezit, eram lac de sudoare și la orizont, în camera mea proprietate personală (încă!) nici urmă de „mare neagră”! Ehei, cale lungă drum de fier și mare-albastră unde-s banii dumneavoastră?! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!