Homo ludens

Jocuri (foarte) serioase

• Jocul și puterea bătrînului este înțelepciunea
• Înțelepciunea și jocul tînărului este puterea
• Puterea și înțelepciunea copilului este jocul
(Lucian Blaga)

Concret, povestea (mai exact, o variantă a acesteia) sună astfel: doi cetățeni certați cu legea sînt aduși de forțele de ordine publică la pușcărie, urmînd să execute o pedeapsă de privațiune de libertate. Cei doi răufăcători (să le spunem, eufemistic, actori, termen utilizat și de ulterioara Teorie a jocurilor) au suficient timp la dispoziție pentru a se studia reciproc și de a elabora scenarii de evadare/ieșire din situație. Tot acest studiu reciproc și în oglindă poate fi considerat ca fiind o (bună) materie primă pentru actualele neuroștiințe, științele cogniției, psihologia acțiunii și nu în cele din urmă pentru management în general și pentru managementul resurselor umane – în special. Așadar, cei doi deținuți raționează (concomitent) și acționează cvasisimultan. Va cîștiga cel care preia inițiativa cu o fracțiune de secundă înainte ca celălalt să pună în practică același scenariu, ceea ce se încadrează într-un (foarte) general mod de gîndire și acțiune umană. Voi descrie monologul unuia dintre ei (să-l numim A): „Dacă vreau să evadez o voi face de unul singur. Cum aș putea avea încredere într-un borfaș care te poate vinde oricînd gardienilor doar pentru a-și mai reduce din pedeapsă! Mai bine stau la pîndă, aștept să adoarmă sau să fie neatent la ceea ce fac eu și apoi îmi pun în aplicare planul de fugă”. După un timp (în care celălalt deținut, să-l numim B, gîndea identic) deținutul A realizează că a acționa singur înseamnă să-și diminueze șansele de reușită, avînd drept „inamici” atît gardienii, cît și colegul de celulă. Pentru a-și mări șansele de atingere a scopului propus, A înțelege că poate bascula situația aliindu-se cu B și cooperînd cu acesta…
Pentru a reveni în realitatea noastră contemporană amintesc aici că cei doi mari „deținuți” – SUA și URSS-a avansat, după o perioadă de acțiuni solitare și individualiste, teoria cooperării. Cel mai mare „iubitor de cooperare” a fost actorul/actantul american, care a lansat perfida, insidioasa dar cîștigătoarea, în timp, teorie a „convergenței sistemelor”, teorie care a permis o mai bună studiere reciprocă și o aplicare a loviturii mortale prin utilizarrea procedeului „ștrangulare prin îmbrățișare”.
Dar, să revin la planul lui A de a coopera cu B. A raționează astfel: „Cred că merită să risc o alianță cu B deoarece altfel risc să zac aici multă vreme. Îl voi testa, îi voi arăta încredere și îi voi demonstra că doar împreună vom putea reuși”. Acest plan de cooperare este pus imediat în aplicare pentru simplul motiv că B gîndea la fel. Așadar, se pregătește planul de evadare bazat pe cooperare. Se studiază comportamentul gardienilor, locul și timpul optim de evadare etc. Dar, fie că a fost premeditat, fie că apare intempestiv în decursul evadării, gîndul maximizării șansei de succes este permanent și erodează temeliile cooperării care deja dăduse roade. A gîndește astfel: „După ce am reușit împreună să scăpăm de gardieni, a continua împreună este deja riscant. Fiecare în parte ne vom descurca mai bine. Dar de unde știu eu că B nu mă va trăda și nu va dori să mă toarne la autorități? De ce? Pentru a obține un cîștig material, pentru a obține o reducere de pedeapsă în cazul în care va fi prins și în general pentru a-și maximiza șansele de obținere a libertății”. Acest raționament este parcurs identic de către B, ceea ce urmează fiind inevitabila trădare, cu singura nuanță fundamentală: cine trădează primul? Așadar, morbul trădării exista din prima secundă pentru modul de acțiune (modus operandi) al fiecăruia dintre cei doi actori/actanți. Pare incredibil și chiar inuman să mergi împreună cu cineva și să fii nevoit să-l supraveghezi permanent pentru a nu-i permite partenerului să trădeze primul și pentru a-ți pregăti în liniște trădarea. În jocul dintre SUA și URSS, momeala cooperării a fost lesne înghițită de Gorbaciov, moment care a însemnat deja sfîrșitul Imperiului Răului. Trădarea americană a constat în subminarea în continuare a temeliilor comunismului, ceea ce însemna, inevitabil, căderea lui Gorbaciov.
Revenind în realitatea zilelor noastre observăm că bipolarismul planetar a fost înlocuit de o situație ambiguă, care înseamnă și multipolarism (China, Rusia, India, Iran vor să constituie un alt pol de putere mondială, alături de SUA și Europa), dar și monopolarism, SUA părînd a face singură jocurile la nivel planetar. Oricare dintre situații înseamnă și bune și rele, actorii mici raliindu-se celor mari în jocul mondial de putere. Dacă SUA vor reuși să rămînă, pentru o perioadă semnificativă de timp, singurul actor mondial important, atunci harta luptei pentru puterea mondială va fi marcată de o multitudine de relații de cooperare și de planuri de rezervă numite -frust și neelegant – „trădări”. Cu un singur cuvînt, cooperarea și concurența vor coexista sub numele de concurență, iar mecanismele acesteia vor trebui studiate și aplicate în vederea atingerii sau măcar a apropierii de idealul kantian al păcii eterne.
Într-un viitor articol voi aplica Dilema deținuților la România postdecembristă, mai exact la modul în care au evoluat încrederea (factor psihologic) și creditul (factor psiho-economic) în economia noastră tranzitorie.
Jocurile puterii presupun înțelepciune, ceea ce sugerează că aforismul blagian are valoare de adevăr doar în simultaneitatea celor trei afirmații. Sau, esențializat, pacea lumii presupune ca înțelepciunea jocurilor puterii să ducă la dezvoltarea controlului factorului terț numit încredere. Dar control mult înseamnă libertate puțină… (Liviu DRGUS, Universitatea Bacovia)

contemporană amintesc aici că cei doi mari „deținuți” – SUA și URSS-a avansat

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!