Iadul nebunilor de la Buhuși

sau

„Lagărul de exterminare” de la Buhuși

Cînd l-am zărit pe unul dintre nebuni la poartă, îmbrăcat într-un trening curat, am crezut că informația pe care o aveam despre condițiile inumane în care trăiesc bolnavii de la Secția de Psihiatrie a Spitalului de la Buhuși sînt simple închipuiri. De cum am făcut însă primul pas în clădire, aveam să descopăr realitatea mai mult decît dezgustătoare. Primul pas a însemnat și primul contact cu o mizerie care mi-a întors stomacul pe dos: mozaicul era atît de murdar, încît mi s-au lipit tălpile ghetelor de podea. Ceea ce a urmat, însă, ne-a depășit cu mult pînă și cele mai negre închipuiri.
Acest demers jurnalistic a pornit de la ideea de a ne convinge noi, ca simpli cetățeni, despre situația existentă, semnalată de cineva care fusese întîmplător acolo. Am pătruns în clădire după ce-am spus că sîntem rudele unuia dintre bolnavi despre a cărui existență am aflat din scriptele unei instituții. Nimeni nu a știut că cei doi bărbați și o femeie, care au fost ieri în vizită, erau jurnaliști. Așa am avut ocazia să vedem cum arată saloanele în care stau bolnavii, cît de murdare sînt lenjeriile de pe paturi, acolo unde există. Am văzut așternuturi pline de materii fecale și de urină. în saloane, un frig care, însă, nu împiedică în nici un fel mirosurile pestilențiale.

Ajung cu oarecare dificultate la intrarea în Secția de psihiatrie a Spitalului din Buhuși. Asta, pentru că este situată undeva lîngă Fabrica de postav, pe un drumeag îngust croit chiar între gardul fabricii și calea ferată. La capătul lui se ivește o poartă vopsită, din spatele căreia ne face semne un bărbat slăbănog. Face un semn ciudat către lacătul porții și, brusc, am îndoieli serioase că va pricepe că vreau să stau de vorbă cu portarul. Spre surprinderea mea, spune ceva cuiva din ghereta de lîngă poartă și dinăuntru se aude vocea unui bărbat. Abia atunci observ ușa din stradă. Spun că vreau să văd pe unul dintre bolnavi și omul ne avertizează că trebuie să trecem întîi pe la cabinetul medical. Mergem pe o alee curată și măturată către un imobil în stil vechi. După curățenia din curte, nimic nu lăsa să se întrevadă urgia dinăuntru. Lîngă treptele de la intrare, doi bolnavi stau la soare și, apoi, cu ochii țintă pe noi. Primul pas pe care îl fac în interiorul clădirii mă determină să-mi îndrept privirea către podea, să văd de ce mi se lipeau tălpile ghetelor: din cauza mizeriei de pe mozaic. înghit în sec și merg mai departe. âi las pe cei doi colegi ai mei pe hol, iar eu intru în cabinetul medical, unde dau peste trei femei. Una dintre ele pare a fi medicul, iar celelalte două, asistentele. însăil timorată o poveste, cum că sînt ruda unui bolnav, pe care nu l-am mai văzut de ani buni și despre care am aflat abia acum că ar fi internat acolo. Una dintre asistente începe să mă descoase, puțin nedumerită de existența acestei nepoate, iar o femeie blondă, care, probabil, era medicul, încearcă să mă prevină că starea pacientului pe care îl vizitez nu este una dintre cele mai fericite.

Mîncare în două marmite pentru un spital întreg

Chiar în momentul în care eu stăteam de vorbă în cabinetul medical, în fața secției a venit o Dacia papuc, din care au fost coborîte două marmite cu mîncare. Nu aveau, amîndouă, mai mult de 50 de kilograme, iar clădirea cu trei etaje era suprapopulată de bolnavi. La o apreciere sumară, acolo sînt cazați cel puțin 70 de bolnavi psihici. Nu pricep cum de mîncarea din cele două vase poate să ajungă la atîta amar de lume. „Poate or mai fi adus și înainte”, caut eu o explicație la zgîrcenia de alimente. Nici nu vreau să mă gîndesc la explicația oferită de sursa noastră, potrivit căreia bolnavilor li se dă mîncare extrem de puțină, ca să nu se mai scape pe ei și să fie necesar să fie schimbați și spălați.

Cearșafurile sînt pline de urină și materii fecale

Intru într-un salon fără clanță la ușă, de altfel așa era peste tot, în care toți bărbații stau în paturi. Nici măcar pe marginea patului. Toți sînt culcați, de parcă ar fi fost bolnavi și din punct de vedere fizic. Se vede cît colo că sînt sedați, probabil ca să nu facă prea multe probleme. Doar jumătate dintre paturi au cearșafuri, dar culoarea acestora este galben-portocalie, din cauza urinii uscate pe ele. Acolo unde nu sînt urme de urină sau de materii fecale, cearșafurile sînt cenușii la culoare, semn că n-au fost schimbate de multă vreme. în restul de paturi, stau bolnavii, de cele mai multe ori cîte doi, direct pe saltea, înveliți într-o pătură mult prea mică. Abia în momentul în care dintr-un astfel de pat ies două capete, realizez că trupurile erau atît de chircite și slabe, încît am impresia că-i vorba doar de o singură persoană. Intru ușor în panică, în momentul în care îmi trece prin minte că asistenta, aceeași care mă chestionase în birou, mă va lăsa să mă îndrept singură către „ruda” mea. N-a fost să fie așa. Se duce ea către unul dintre paturi, în care zăcea un bolnav apatic, cu o căciuliță căzută pe ochi. âi ridică fesul, și bătrînul ridică spre noi o privire în care, la un moment dat, îmi pare că zăresc un licăr de curiozitate.

Legați de pat să nu cadă

De pe fața bătrînului, privirea îmi cade pe cearșaful mototolit. Urmele de mîncare, fecale și urină sînt mai mult decît vizibile. N-am puterea să ridic capătul cîrpei, ca să văd ce se află sub cearșaf. „Face pe el, asta-i situația”, se scuză femeia. Atunci încep să agit punga în care cumpărasem niște fructe și o întreb dacă „bunicul” poate mînca singur. Femeia ridică cearșaful, să vadă dacă are ambele mîni legate. „E legat, că nu își poate controla mișcările și l-am găsit căzut din pat. Din cauza asta e lovit la nas”, spune asistenta, în momentul în care îmi vede privirea țintuită pe urmele însîngerate de pe fața acestuia. „Nea M…, îi recunoști? Sînt nepoții matale!”, spune asistenta, iar bătrînul spune, spre panica noastră, „Nu!”, cu un glas înfundat.

Asistenta îi spune infirmierei, pe șeșt: „Schimbă cearșaful!”

„Eh, a fost pe aici și nora lui, și nu a recunoscut-o nici pe ea. Asta-i boala!”, intervine asistenta, în timp ce-i curăță bătrînului una dintre banane și încearcă să i-o pună într-o mînă eliberată din strînsoare. De partea cealaltă, scoasă la lumină, mîna legată e umflată vizibil. Bătrînul nu poate ține banana singur și asistenta îi dă cîteva îmbucături, pînă își face apariția o infirmieră. O lasă cu noi, după ce o atenționează ca pachetul cu fructe pe care l-am adus să-l ducă la frigider, după ce-i trece numele „beneficiarului” pe pungă. Iese, după ce îi spune infirmierei, mai ferit, că ar trebui să schimbe și cearșaful.

Oamenii ies, unul cîte unul, de sub pături și cer de mîncare

Remarc cu voce tare că nu este căldură în saloane, iar infirmiera îmi spune că se lucrează la instalații. Sursa noastră ne-a spus că în urmă cu două săptămîni situația era similară și că motivul real pentru care nu se dă căldură este acela că atunci s-ar amplifica și mult mirosul de urină și materii fecale din saloane. Mă uit oripilată în jur. Unul dintre bolnavi îmi surprinde privirea și îmi cere un pachet de țigări. âi spun că-i mai sănătos un măr și-i întind unul, din care mușcă cu o poftă nedisimulată. De pe sub păturile sub care credeam că se ascunde un singur trup apar cîte două capete. toți încep să-mi ceară mere. Le împart bucuroasă și parcă îmi pare rău că nu vrea nici unul și portocale.
Privesc în jur. Știu că am intrat într-o secție de spital, însă atmosfera din jur îmi dă senzația că mă aflu, mai degrabă, într-un lagăr de exterminare. Mirosul, mizeria de pe jos, așternuturile infecte. Și, peste toate, oamenii. Aproape toți slabi, apatici. Se uită la tine de parcă ai fi căzut din altă lume. E suficient să spui cuvîntul mîncare și încep să se ițească de pe sub pături, cu mîinile întinse. Las punga cu restul de fructe pe marginea patului „rudei” mele și părăsesc clădirea înainte de a vomita. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!