Mihaela BUFNILĂ
Ferestrele m-au atras întotdeauna. Prin ele, fațadele se uită la mine și tot prin ele pot ieși de oriunde m-aș afla. Deschiderile spre lumină dau viață oricărui perete sau zid și lasă soarele sau ploaia, sau ceața, sau norii să poftească înăuntru. Oriunde aș intra, primii pași îi fac spre fereastră, să văd ce vede casa afară.
Pe prima fereastră pe care am deschis ochii văd numai cerul și două crengi de nuc. Nu e chiar o fereastră, e un ochi de geam undeva la înălțime, pe peretele din spate al casei, într-un loc în care nimeni nu se oprea să privească și-n care nimeni nu se voia privit. Tot pe ea văd primele dungi de ploaie.
Apoi mă mut să cresc în dreptul altei ferestre în fața căreia se deschide grădina. Lipit cu nasul de pervaz e spătarul de la banca de lemn vopsită în straturi scorojite ca un nas insolat. Apoi sînt straturile de narcise primăvara sau de dalii vara și mai ales nucul cu un leagăn aninat de-o creangă. Și mai departe încă, pe un alt strat de privire, sînt cireșii și rîndurile de vie, straturile de mărar și pînă la urmă gardul. Cel mai îngăduitor gard din amintirile mele, scund și rar, care-mi lasă privirile pînă dincolo de stradă, într-un perete de beton.
Vin apoi ferestrele de înălțime, cele de pe două laturi de cameră, care lasă să intre și frigul din studenție, dar și lumina. Pe ele văd cînd Opera, cînd sălciile de pe malul Dîmboviței și cînd savarinele de la Tosca. Și băieții.
Și mai departe vin ferestrele mari, în dreptul cărora cresc de ani buni tei și meri și peri și vișini cu viță de vie cățărată între crengi, amestecată cu lujeri de bostan. Pe ele sînt însemnate drumurile de dus și întors pe care le fac în fiecare zi păsările. Pe ele se uită la mine turturele, și frunzele, și stropii de ploaie.
Și apoi sînt ferestrele și mai mari, prin fața cărora curg străzile orașului. Tot în dreptul lor trăiesc cîteva clădiri la care mă uit și care se uită la mine prin multe ferestre de lumină sau de întuneric, împreună cu florile lor, cu oamenii lor, cu farurile de la automobilele din vitrine și cu tricourile Jenny. Ele îmi dau de veste cînd pleacă și cînd se întorc rîndunelele. Pe ele fug cu privirea atunci cînd nu pot fugi altfel. Ele îmi aduc afara înăuntru.
Scot din minte toate încăperile fără de geam în care am intrat. Sînt camere oarbe, în care doar atingerea zidului te poate lăsa să ieși. Mă opresc în dreptul ferestrelor să văd ce vede casa afară.
Lasă un răspuns